Filme româneşti
Cele mai bune filme, în opinia mea, au avut în 2011 un ecou pozitiv. Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (Adrian Sitaru) şi Periferic (Bogdan George Apetri) au avut încărcătura pe care o aşteptam în cinematografele în care am intrat de atîtea ori cu speranţa că o să văd filme româneşti bune.
Din dragoste ... reuşeşte să realizeze portretul unui om aşa cum nu îl putem vedea, în viaţa reală, în toate momentele lui. Această conexiune continuă e întărită prin jocul lui Alex (Bogdan Dumitrache), un tip care bîntuie prin spitalul unde e internată mama lui ca o stafie în căutare de suflete. Agitaţia şi accesele de panică nu-l duc totuşi prea departe de linia de plutire a bunului simţ. E un film care reuşeşte să păstreze proporţiile : scenariu simplu şi bine legat fără secvenţe retro de sentimentalism scandalos – deşi scandal avem din plin - şi o bună dozare a sentimentului de stres. Tot filmul se se învîrte în jurul unui personaj şi a problemei sale de viaţă, fără să se rupă în nu stiu cîte motive şi planuri. Lui Adrian Sitaru nu i-a fost frică să facă un film simplu, urmînd o relaţionare unică dar consistentă. Pesemne, nu se teme de ridicol. Filmul ar fi putut coborî lejer pe această pantă a ridicolului şi aproape pe nesimţite. Să zicem că pariul a fost cîştigat.
Periferic, în schimb, ne plimbă pe două planuri egale în importanţă. Exploatarea relaţiei dintreMatilda (o fată dură cu regim de puşcăriaş) şi proxenetul ei care ar fi trebuit să-i crească copilul şi relaţia dintre Matilda şi fratele ei (Andi Vasluianu) şi soţia acestuia, Lavinia (Ioana Flora). Ambele planuri sînt atît de percutante încît tind să se ia de-a binelea la întrecere şi rişti să pierzi “obectul” atenţiei. Cu toate astea, nu simţi că ai pierdut ceva pentru că scenele sînt autentice şi au un colorit emoţional puternic. Pentru mine, rămîn de căpătîi secvenţele în care soţii (respectaţi, aşezaţi frumos în societate) negociază relaţia lor cu Matilda într-o casă bătrînească de ţară sau puştiul Matildei care o lasă pe aceasta cu privirea pierdută (şi pierdute şi toate celelalte) în razele soarelui şi valurile mării. Sînt şi astfel de filme, care nu îţi spun mare lucru privite ca obiecte întregi, dar rămîn secvenţe pe care nu ţi le mai poţi scoate din memorie şi simţi nevoia să le revezi.
Loverboy (Cătălin Mitulescu) – N-aş putea să-l trec pe lista celor mai bune filme. Pentru mine, e acceptabil. Atmosfera, spaţiile rurale în care se desfăşoară acţiunea, nevoia imensă de iubire a personajelor, spun ceva. Personajele principale (George Piştereanu şi Ada Condeescu) cunoscute publicului din Eu cînd vreau să fluier, fluier nu mai au acelaşi zvîc de originalitate şi nici scenariul, care e unul destul de comun, nu-i ajută. Eu vedeam o continuare a filmului lui Florin Şerban, dar nu pe linia asta care mai degrabă astupă vocile interioare ale actorilor. Filmul lui Florin Şerban, deşi mergea şi el pe o temă destul de des întîlnită, a vieţii de puşcăriaş cu toate speranţele şi disperările ei, “dădea” totul ca pe ceva nou. O privire, un gest, o vorbă, dădeau peste cap tot ce ştiam despre filmele cu puşcăriaşi. Personajele, cu camera de filmat în ceafă, te ţineau pur şi simplu pe scaun : nici să fi fost cutremur n-aş fi fugit din sala de cinema. De aceea cred că e destul de riscant să foloseşti un cuplu care a făcut deja impresie bună într-un film, fără să îi asiguri un scenariu măcar la fel de bun, dacă nu mai bun.
Cel mai bun scurtmetraj – Apele tac (Anca Miruna Lăzărescu). E un filmuleţ care te loveşte ca o piatră în stomac. Simplu şi dur te invită să priveşti aspiraţia către o viaţă nouă dintr-o perspectivă fatalistă.
