Visul lui Nicolae Ceauşescu

Visul lui Adalbert este o comedie neagră care îşi propune să radiografieze oamenii muncii în momentele de vîrf ale anului 1986:aniversarea Partidului Comunist Român, victoria echipei Steaua şi catastrofa de la Cernobîl.  Scenele, care vizează în principal fabrica, au ca element („element negativ”, vă mai amintiţi? ) definitoriu abilitatea oamenilor de a se descurca în cele mai crunte situaţii în care ceauşismul i-a aruncat.

În timp ce unii lucrează peste program ca să facă şi ei o şpagă pentru ceilalţi oameni din sistem (educatori, profesori, doctori), şefii mai mici fac tot felul de servicii şefilor mai mari care şi ei la rîndul lor sînt foarte ocupaţi să-i facă şefului suprem servicii culturale şi de propagandă, cum ar fi, de exemplu, Cîntarea României.

Inginerul Iulică (Gabriel Spahiu) e un exemplar superb pentru această faună, în timp ce balansează între fabrică (un loc pe care îl domină prin neacceptarea fricii, a stresului care îi face pe ceilalţi angajaţi să dîrdîie, un fel de „Vodă prin lobodă” ), casa lui şi casa Lidiei (Ozana Oancea), o femeie trecută şi ea pe lista neagră a protecţiei muncii. Iulică fără frică împinge maşina ca să facă treburi pentru şefi, cară un aparat video ca să-l sărbătorească muncitoreşte pe Duckadam şi mai are pe rol un film artistic despre protecţia muncii pe care în final îl ratează tot din cauza unui accident în care alt muncitor îşi lasă sîngele pe strung. Armonia zilnică e tulburată accidental de şeful Lefărdau (Doru Ana), care aruncă cîte o întrebare ca nuca în perete despre existenţa lui Dumnezeu şi parcă ai o satisfacţie cînd îl vezi pe Iulică cu cît talent ocoleşte întrebările ca să dea răspunsul cînd te aştepţi mai puţin. Va să zică, americanii ar fi descoperit particulele lui Dumnezeu, dar tot de acolo ne vin şi filmele porno şi aparatele astea deştepte pe care le folosim pe ascuns ca să mai scoatem un ban grămadă şi ţigările astea bune şi cafeaua asta minunată.

Regizorul filmului, Gabriel Achim, a exploatat această încrengătură comunistoidă cu un simţ uriaş al proporţiilor, simţ care face în general succesul unui film. În maniera asta, eu pot spune că prefer un astfel de film unui documentar, fie el şi unul de Andrei Ujică, care are pretenţia de a reda momente reale din viaţa familiei Ceauşescu (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu) dar care sînt filmate, bineînţeles, artistic, iar montajul suferă şi el de patima artei. Sau le-aş prezenta pe amîndouă în cadrul unei propuneri educative (că tot sîntem la secţiunea propagandă şi-am rămas cu sechele, scuzaţi) ca să vază boborul cum e cu filmul realist şi cu documentarul artistic. Iar filmul lui Gabriel Achim ar avea titlul meritat Visul lui Nicolae Ceauşescu.

Poezie pentru sănătate

http://danieldmarin.wordpress.com/2012/05/27/poezie-pentru-sanatate/

Gellu Naum

PE  STÎLPI

Aici pe stîlpi avem toţi aripi se văd cu ochiul liber

le folosim la una şi la alta în orice caz ţin cald

ne exprimăm cu ajutorul lor prin alfabetul Morse

e un mare mister pe care mai mult îl simţim intrăm în el ca

    într-o baie,

aici pe stîlpi nici vîntul nu îndrăzneşte să ne bată

nimeni nu înţelege cum vine asta dar fiecare simte că avem

     dreptate

ca atunci în zori cînd te sperie gîndul că poate n-o să mai

      răsară niciodată soarele

pe stîlpi bem o cafea citim anunţuri notăm adresa unuia care

      vinde un teleobiectiv de ocazie

am şi uitat că moare undeva departe sau a murit acum doi ani

      şi ne aşteaptă

cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se

      strînge se întinde indiferentă la ea însăşi

am şi uitat cît de frumoşi sîntem

uitaţi-vă numai la vestonul meu ciuruit de gloanţe în pacea

      lumii

am tăiat un cuvînt din ziar mi l-am lipit pe ochi îl vede

      crede că ochiul meu e cuvîntul acela să zicem aspirină

       cumpărată cu bani grei

pe stîlpi e şi un inventator a inventat nişte mecanisme ude

poate că e convingător n-are decît

noi ce frumoşi sîntem cu feţele noastre palide   Am desenat pe

stîlpi un cap de fată am scris dedesubt un nume nici nu

        contează

mai ştim noi unul care scria nume ne cutremuram nu ne

       venea să credem

noi dădeam zor cu pohezia avea dreptate ne ura

era prieten cu noi se îmbăta ca un porc visa o femeie re-

       cunoscătoare

o femeie cu părul lung o femeie care să se spele foarte des pe

        cap

fetele simţeau că e un porc dansau între ele şi se dedicau unor

       sentimente contradictorii

el visa o femeie recunoscătoare pe cînd o altă femeie stătea pe

        un scaun de lut şi zămislea lumea

noi de pe stîlpi strigam   Uite-o   E lîngă tine    Dar el făcea

        plimbări cu bicicleta îşi prăfuia pantofii

noi de pe stîlpi plîngeam îi strigam încurajări sportive

ne ajutau şi fetele cu sentimentul lor contradictoriu

TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Acum cînd ploaia mă îmbrăţişează cu “umeda ei voluptate”

         mă gîndesc la fata aceea

pierdută de mult cine mai ştie pe unde

fata care picta flori de cîmp şi întorcea pînzele cu faţa la zid

        ca să nu le văd şi să nu mă înfurii

fireşte ne e frig ne murdărim cu pămînt şi ne rămîn

prea multe rădăcini prea încîlcite   Ar trebui pînă una alta să

      mă adăpostesc undeva să mă curăţ cu peria de scînduri

ar trebui să spun ceva nişte cuvinte dar ştiţi bine că nu se

     poate

fiindcă devin sublim un fel de înger

şi eu de cîte ori mă simt aşa spăl vasele sau mătur curtea

ca să restabilesc neantul unui deznădăjduit echilibru

Dar toate astea nu însemnează nimic pe lîngă ţîrîitul

         greierului imprimat pe bandă de magnetofon

ca glasul prietenului meu care a murit de tînăr şi de atunci

       scrie la versuri şi cîte şi mai cîte

în timp ce undeva cine mai ştie pe unde fata aceea îmbrăcată

        în patrafir de aur îşi zvîntă pletele

ameţită de vuietul în care ne căutăm unul pe altul şi ne iubim

       nebuneşte

Oh plouă iar eu trebuie să reapar în postura mea obişnuită

        adică ud leoarcă

pentru cîteva chestii pe care le purtăm în noi şi le îngropăm

      cît mai adînc cu putinţă

oh şi mai am cîteva cărţi mai bine le schimb cu altele la fel de

      cretine

mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vînd şi cu banii

mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeştrii

          Extazului întinşi pe bănci

ascultă respiraţia nevăzutei cirezi care umblă pe cer

mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor prin-

          tre borcane cu flori de cîmp

ca un copil de 4 ani care visează că se dărîmă podul şi cade

       trenul în apă cu pasageri cu tot

Din antologia Partea cealaltă, Cartea Românească, 1998