sâmbătă, 15 septembrie 2012

Despre oameni şi oameni









Despre oameni şi oameni



M-am gîndit, văzînd reclama la Despre oameni şi melci  în timp ce aşteptam să înceapă filmul la care venisem, The Best Exotic Marigold Hotel, că are toate semnele unui film lejer care coboară spre prostesc şi hilar. Nu zic că m-am săturat de filmele astea, pentru că nu am văzut destule astfel încît să-mi pot permite să pun o etichetă şi, în general, am fost mulţumită de producţiile româneşti. Merg întotdeauna cu bucurie la un film românesc chiar dacă se mai întîmplă să plîng după bani ca la Bună! Ce faci? sau Tatăl fantomă (nu pun la socoteală scurtmetrajele, acolo jalea e mare, dar le dau pe cele mai recente, cum ar fi Orizont  sau Tabăra din Răzoare prezentate la pachet cu Chefu’, acesta din urmă  fiind chiar foarte bun, şi în situaţia asta, un fel de „urma scapă turma”).

Ei bine, m-am înşelat. Filmul lui Tudor Giurgiu ne prezintă nişte oameni, în România anului 1992, care luptă pentru păstrarea locurilor de muncă într-o fabrică care e deja falimentată şi pusă în vînzare (de regulă, ăştia sînt paşii celor puşi pe prăduieli). Directorul fabricii (Dorel Vişan) aranjează cu doi francezi, tată şi fiu, vînzarea în condiţii care să-i aducă şi lui beneficii chiar dacă asta înseamnă să lase pe drumuri 1000 de muncitori. Din fabrică vedem mai degrabă cîteva birouri şi spaţiul din curte unde se agită sindicaliştii în frunte cu Gică (Andi Vasluianu) cărora le-a trecut prin minte că ar putea salva fabrica cumpărînd-o cu banii pe care i-ar putea cîştiga vînzînd spermă la o bancă de profil. Avem cîteva imagini şi cu Michael Jackson care venise în acel an în România, un eveniment care deschide filmul fără să lase cine ştie ce efecte asupra muncitorilor – un salut, dacă pot spune aşa, la Visul lui Adalbert (Gabriel Achim), care pune în prim-plan victoria echipei Steaua cu eroul  Duckadam.
Apoi avem o secretară (Monica Bârlădeanu) care îl mănîncă pe pîine pe sindicalistul Gică, om însurat şi tată care nu se poate împotrivi farmecelor feminine, în general. Cred că talentul lui Tudor Giurgiu stă în reaşezarea unor cadre pe care le credeam cît mai „întinse” : Manuela, secretara, dă dovadă de simţire omenească deşi de la început ne este prezentată ca o poamă rară aşa cum face amor pe acoperişul fabricii şi, mai tîrziu, cum este mîngîiată de directorul prăduitor, francezul care pare îndrăgostit de ea, deşi ne aşteptăm pe parcurs să vedem cum îşi scoate monstrul prin el ghearele şi colţii, e chiar îndrăgostit, soţia lui Gică (Andreea Bibiri) care pare cicălitoare de profesie şi ţaţă  dă dovadă de un mare rafinament pînă la sfîrşitul filmului şi chiar Gică reuşeşte să-şi spargă învelişul superficial în urma unei nenorociri care îl loveşte din plin. E cea mai reuşită secvenţă a filmului, aceea cînd Gică vine acasă cu o bicicletă pentru copil, afară plouă şi cei doi soţi îşi spun în cîteva cuvinte o viaţă.

Mă aştept ca Monica Bârlădeanu să primească un premiu pentru interpretare, măcar pentru faptul că şi-a etalat toată gama de zîmbete şi expresii la concurenţă dură cu Dorel Vişan, un evantai credibil şi uşor de suportat în acest film care vrea să fie mai degrabă contemporan şi visceral decît teatral.



vineri, 7 septembrie 2012

Poezie chiliană







Iată ce minune de carte am găsit cu poezii din 1900 :


ALFONSO ALCALDE
          (1923)


Eram născuţi unul pentru altul

În realitate eram născuţi unul pentru altul,
Niciodată nu am auzit un „da” sau un „nu”.
Mîncam amîndoi din aceeaşi farfurie.
Ea citea, eu dormeam.
Transfuzia de idei era perfectă.
Ne dam întîlnire cu rudele în fiecare duminică.
Schimbam între noi pateuri cu carne şi planuri
mărunte, foarte economice : să cumpărăm arahide,
să citim o revistă, să călătorim cu trenul.
N-ai de ce să-ţi complici existenţa.
Acesta era sloganul preferat.
Întotdeauna vorbeam între noi:
-         Bună ziua. Cum vă simţiţi?
-         Noapte bună. Mulţumesc bine. Şi familia?
-         Bine şi ea. A dumneavoastră?
Dar vom îmbătrîni împreună. De asta
Nu mă-ndoiesc. Ceilalţi au infernul lor.
Apropie-te, fiindcă mi-e frig. Acestea
sînt ispitele care ucid. Te cunosc
din amintire. Mă cunoşti din amintire.
Timpul se schimbă. Altădată ploua mai mult.
Ne plăcea să ne plouă. Eram tineri. Citeşte-mi,
te rog, starea vremii : nordul însorit...
Noapte bună, iubito. Întoarce ceasul. Ai închis
toate uşile în afară de una? Mîine,
Mîine va fi o altă zi.
Mîine...


RAUL  RIVERA
        (1926)

Doamnele Perez, Sandoval, González,
femei maestoase
care cresc cîte zece copii
şi vînd pateuri în fiecare duminică.
Femeile din satele mai mici,
din Pinto, din Turquia,
din Rarinco şi Pua.
Femeile din cartierele mărginaşe
şi din pieţele de legume,
cele care înaintează surîzînd
prin mulţime
cu coşurile pline de pere,
de coriandru şi de roşii.
Cele care nu pot trăi fără supa aburindă
şi borşul pescăresc.
Doamnele Torres, Alvarez, Rodriguez,
cele ce-şi duc copiii la şcoală
şi împletesc pantofiori
pentru păpuşile fiicelor lor,
în Rengo, în Quilicura,
în Salamanca.
Stăpîne peste spălatul rufelor
şi peste grădini,
soţii de meşteri tîmplari
sau văduve de sergenţi dispăruţi.
Femeie chiliană, dumneata, cea care lupţi
împotriva beţiilor bărbatului
şi pui pe masă
pepenele mustind a vară,
dumneavoastră, cele ce-i învăţaţi
pe copii să nu mintă nicicînd,
dumneavoastră, cele ce vă ocupaţi
de tîrguielile casei, de sărbători,
de înmormîntări şi nu uitaţi
să petreceţi frumos şi să dansaţi.
Astfel v-am cunoscut,
pregătind rachiul în Villa Alegre,
vîslind pe apele din Chiloé,
încălzind clătite în Natales,
la flacăra unei lumînări.
Cu o demnitate atît de limpede,
cu principii morale atît de exacte,
atît de sigure şi binevoitoare,
încît sărăcia nu-i decît
un fum care se duce,
mîini aspre
şi un şorţ pătat de tristeţe.
Şi poate părul alb
şi cîte o încreţitură pe frunte
pentru moartea fiecărei rude.
N-are importanţă,
inima voastră este hotărîtă şi bună,
supravieţuind durerii
şi necazurilor fiecărei zile.
În ciuda supărărilor şi a lipsurilor
nu vă lipseşte credinţa
în munca voastră,
nici rufele în albie.
Doamnă,
de multe ori, văzîndu-vă,
m-am întrebat cine
vă recunoaşte truda şi chinul,
demnitatea,
puterea şi cumpătarea
cu care hrăniţi
această ţară
aspră şi lungă,
în formă de copil?



NICANOR  PARRA
        (1914)


Chile

Îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi,
frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile,
plecînd şi venind pe străzile din centru
sau pe cele din împrejurimi,
preocupaţi-livizi-morţi de spaimă,
din motive de ordin politic,
din motive de ordin sexual,
din motive de ordin religios,
nesocotind existenţa oraşului
şi a locuitorilor lui :
chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui
nu s-au născut încă
şi nu se vor naşte înainte de a muri,
iar Santiago de Chile e un deşert.

Credem că sîntem o ţară
şi adevăru-i că sîntem doar peisaj.

WALDO ROJAS
           (1943)

Antonius Block juca şah cu Moartea lîngă mare,
pe nisipul presărat cu nebuni şi cai învinşi.
Între timp, Juan, scutierul lui, socotea pe degete
           jocurile, fără să ştie
că de fapt socotea peregrinii
           unei caravane ciudate.

(Mă socotea şi pe mine, chiar
dacă nu-mi place şahul
decît foarte rar
             şi sînt în stare să pierd
             în mod jalnic nu joc.
             Să beau după aceea cu învingătorul
o sticlă întreagă fără să simt.)
Dar Antonius Block era fără îndoială un mare jucător,
chiar dacă a pierdut ultimul său joc cu viaţa.
Antonius Block, întors din Cruciade, n-a vrut să ştie
că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut şahul,
dacă ar fi existat cu adevărat vreodată.

Spre fericirea lui, toată povestea asta
se petrecea într-o sală de cinematograf.
O lume în miniatură pe o pînză de trei metri pătraţi.
Celelalte personaje au plătit consecinţele
       cînd s-a terminat filmul.

Ar fi bine să susţinem că acum şahul e ceva
           depăşit, o modă apusă,
în ciuda obiceiului pentru simbol,
pentru pătratele albe şi negre,
niciodată conciliabile, în care
          viaţa luptă prin lovituri de coadă.





BRAULIO ARENAS
           (1913)

Piaţă de provincie


Piaţa nu era decît această fată
care străbătea piaţa pe bicicletă, aproape nebună,
nu era decît acest popor de vrăbii al căror rege e pîinea,
cu visuri ce pluteau în jurul statuii
unui politician al cărui nume rămîne uitat.

Nu era decît această zi dinaintea vremii, întunecată,
această scrîşnire împotriva frigului şi sărăciei,
această plăcere grăbită de a se regăsi fiecare pe sine însuşi,
plimbîndu-se prin piaţă în sus şi în jos,
ca o vrabie neştiutoare mestecînd pîinea lumii.


ARMANDO URIBE ARCE
          (1933)

Mă aşez la masă şi închid ochii să nu-mi văd surorile
ele închid ochii să nu mă vadă pe mine
şi mîncăm, vorbim tare, ne certăm, sîntem ironici,
cu ochii închişi şi veştejiţi.
Intră slujnica aducînd castronul cu roşii
şi nu sînt amare,
uleiul nu s-a schimbat în măsline,
nici supa nu a murit de ruşine.
E o linişte desăvîrşită, o imensă linişte
străpunsă uneori de cîte un rîs sarcastic,
de cîte un strigăt de furie sau de foame,
ori de un mîrîit de mare plăcere.
Stăm aşa pînă cînd totul se sfîrşeşte,
pînă cînd s-a terminat şi cu „ultima cină”,
cînd poţi să-ţi laşi sufletul şi să alergi
să-ţi cauţi trupul, bineînţeles, dacă există.

















Antologia poeziei chiliene, editura Univers, 1980