O vară foarte instabilă, e un film pe care regizoarea Anca Damian
îl prezintă sub forma unor experienţe de viaţă care dezvoltă, sub aspectul
colajelor suprapuse, o obsesie privind
stabilitatea unei legături între
doi parteneri. Daniel (Jamie Sives) e un scoţian stabilit la Bucureşti care are
o relaţie liniştită cu Irina (Diana Cavallioti). El e jurnalist iar ea este arhitectă şi petrec
împreună clipe de o (aproape) solemnă căsnicie. Cam plictisitor, după cum avem
să înţelegem mai tîrziu, din replicile pe care fosta prietenă a lui Daniel,
Maria (Ana Ularu) ţine să le spună în faţa reportofonului şi a unui scenarist
dornic să aşeze povestea lor pe hîrtie. Maria îl prezintă pe Daniel ca pe un
bărbat nestatornic şi acesta pare să fi
fost şi motivul despărţirii lor dar nu înţelege să renunţe definitiv la el şi
îl transformă în personaj. Scenaristul căruia Maria îi spune povestea
construieşte pas cu pas următoarea evoluţie a poveştii şi a personajelor care
intră pe rînd în scenă fără să dea impresia că el controlează de fapt acest
acest parcurs (în bunul spirit al lui Pirandello).
Maria îi trimite fostului prieten o înregistrare cu o poveste în care
personajul era chiar el. Daniel pare să
respingă ideea prostească dar treptat, ascultînd replicile care îi aparţin,
recunoscîndu-se în personaj, începe să fie prins din ce în ce mai mult în
poveste şi de aici începe şi obsesia lui pentru Maria şi implicit recunoaşterea
faptului că îi este imposibil să se desprindă de trecut.
Filmul valorifică această
nesiguranţă a individului de a se aşeza temeinic pe un loc şi de a
rămîne acolo. Nu gustul pentru aventură conduce fluctuaţiile personajelor, ci o
obsesivă teamă că ceea ce era cu adevărat important pentru ei, au ratat. Relaţiile
între parteneri se modifică astfel pînă la dizolvare. Singurele repere fixe sînt
pentru ei chiar obiectele : lucruri fără suflu, nu se supun atracţiei pe care
evenimentele o exercită asupra noastră. De pildă, scenaristul principal, se
fixează la ţigară, maşină de scris, foi de scris, reportofon. Fiecare colaj de
obiecte e suprapus individului ca o legătură indestructibilă.
Norii de furtună, ploaia în rafale sau vremea senină ca Irina, imprimă
personajelor stări pentru desfăşurarea
lor. Personaje în povestea scenaristului încearcă să-şi controleze fără succes
destinele şi Daniel devine la rîndul său scriitor în povestea vieţii sale.
„Scrisul e terapeutic” îi spune el scenaristului Alex care zîmbeşte amar. „ Tu
ai făcut asta ” îi reproşează Maria scenaristului ruperea legăturii ei cu
Daniel. Iubirea, care nu mai e un panaceu universal, se împarte diferenţiat,
pusă cu mîna.
Cred că Anca Ularu, o actriţă foarte expresivă, a jucat acest rol ca şi cum
ar fi fost pusă să interpreteze o partitură. Subtilităţile atmosferei şi
tonului afişat fac din ea personajul cel mai pregnant al filmului şi se
încadrează perfect în viziunea noncomformistă despre film pe care o are
regizoarea. Irina e incoloră ca lumina zilei de vară şi ea este poate imaginea
despre stabilitate. O ea care nu epatează prin ceva, îşi trăieşte viaţa fără
dileme şi întrebări existenţiale, fără obsesii care să-i zdruncine efectiv
viaţa. Daniel se trezeşte ca dintr-un coşmar în braţele ei dar asta înseamnă că
a ajuns la mult dorita armonie? Doar scenaristul mai poate să spună cînd a pus
capăt poveştii şi dacă mai poate îmblînzi atît de uşor sufletele damnate.
