Lupu – O fata morgana

Debutul în filmul de lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă este grandios ca stil de regie şi minimalist ca joc  în schema utopică a unui băiat de 16 ani care îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar învîrti într-un carusel. Lumea pe care deschide ochii în fiecare dimineaţă e mică dar plină de semnificaţii : mama băiatului, văduvă, vrea să-şi refacă viaţa. În paralel, băiatul se îndrăgosteşte pentru prima dată de Clara, o fată la fel de consistentă ca o fata morgana. Vecinul băiatului, un bătrîn văduv care are iluzia că soţia lui încă trăieşte, este ajutat din cînd în cînd la treburile casei. Vasile, un tînăr la care se strîng toţi copiii din bloc să se joace pe calculator.

O dimineaţă  pentru Lupu (Mihai Vasilescu) este o încercare grea de priviri şi energii risipite între uşile blocurilor pe care le traversează pentru a-şi scurta drumul spre şcoală, uşile apartamentelor  şi uşile liftului (să nu uităm uşile din casă după care pîndeşte şi uneori aşteaptă primele vorbe care să  îi înfierbînte imaginaţia). Parcă ar fi un film despre uşi : puterea fascinaţiei  pe care o dezvoltă pentru un adolescent închipuit şi odiseea paşilor pe lîngă ele m-a dus cu gîndul la cartea lui Stanislaw Lem, Edificiul nebuniei absolute în care eroul său este condus din uşă în uşă în uriaşa, inegalabila furie a îndoielii.

Adolescentul nostru nu e nici pe departe un personaj sf, singurul lui atu este acela că a fost plasat într-o poveste concretă, simplă, de viaţă din care el înţelege să sară din cînd în cînd. Un joc pe care îl practică cu plăcere alături de Clara (Ada Condeescu) e acela în care sună la toate uşile apartamentelor din bloc alergînd  apoi pe scări ca să nu fie prinşi. Scena în care Lupu îi serveşte pe copii cu clătite are acelaşi nărav al unei uşi deschise şi trîntite în nas : multe mîini care se întind să apuce fără să prindă, hărmălaie, gălăgie, joc de dragul jocului în care nimeni nu pierde şi nimeni nu cîştigă. Adică ceva inutil. Cam pe sentimentul ăsta se construieşte întregul eşafodaj al unui suflet corupt spre neant.

Tatăl mort (Costel Caşcaval) este compătimit de băiat,  balanţa psihologică dintre fiul ocrotitor şi călău fiind extrem de vulnerabilă în funcţie şi de capriciile mamei. Complexul lui Oedip ar putea fi un indiciu dacă nu ne-am gîndi la multitudinea de aspecte pe care filmul lui Bogdan Mustaţă le aduce. Viaţa e complexă în structura şi firul ei narativ şi de aici începe fuga pentru conservare în ceea ce îţi este ţie caracteristic, ca individ.

Regizorul are şi cîteva clişee cadru : tatăl apare în toate scenele dezbrăcat pînă la brîu şi adesea e învelit cu o pătură care seamănă cu o blană. Clara îşi etalează picioarele dezgolite şi desculţe în timp ce lîngă ea e întotdeauna cineva îmbrăcat şi încălţat. Mama (Carmen Ungureanu), îmbrăcată întodeauna într-o rochie albă  te duce cu gîndul la Eminescu: “Atît de fragedă te-asameni / cu floarea albă de cireş”. La televizor privesc la acelaşi lucru, un documentar despre un vînător şi animalul ucis în paralel cu imagini în care Clara, la masă, se taie în timp ce feliază pîinea. Un fel de Familia Adams dacă n-ar fi obsedanta întrebare pe care cei doi adolescenţi şi-o pun reciproc :”Crezi că m-ai putea iubi?” e reprezentativă pentru ceea ce filmul vrea să transmită.

Acesta este şi filmul în care apare pentru ultimul rol  Sergiu Nicolaescu în rolul bătrînului care îşi “ trăieşte” viaţa alături de soţia sa decedată (Camelia Zorlescu). Un rol extraordinar pentru felul în care comunică în casa întunecată şi tăcută, cu mobilă veche şi parfum de epocă, modul în care se mişcă printre perdelele grele şi fauna verde de cameră, gestica sa  alături de un băiat aproape mut şi bucuros să împartă cu el o iluzie.

Bogdan Mustaţă a cîştigat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetrajul O zi bună de plajă. Debutul lui în lungmetraj are meritul de a aduce în noul val al cinematografiei româneşti doza de nebunie frumoasă care ne lipsea şi mă refer aici la experiment. Experimentalismul (regizoral, scenic)  îi vine mănuşă şi cu toate stîngăciile debutului poate fi o direcţie şi pentru ceilalţi regizori români.

 

Au fost şi zile frumoase

  O să vă invit la lansarea cărţii în curînd.

Iubiri indecente

Citesc  tot mai des în presă despre „iubitorii de cîini” şi „iubitorii de oameni”. Cei care apelează la dihotomia asta au preluat din discuţiile de pe internet şi o parte din clişeele vînturate de presa vînătoare de rating. Cred că puţină gindire logică nu strică, dar să nu fie o logică pură, construită pe nişte puncte în neant : viaţa ne-a arătat că acolo unde nu există destulă voinţă pentru civilizaţie, nu există nici şansa unei  vieţi trăite  în armonie cu ceea ce construieşti de-a lungul timpului. După mine, un iubitor de oameni  care întinde o mînă de ajutor unui prieten, nu face asta în acelaşi timp în care chinuie sau omoară un cîine. Aceşti oameni respectă bătrînii, fac acte de caritate în măsura în care pot să o facă, îşi salută vecinii care poate îi înjură că au o maşină mai frumoasă, trăiesc deci în spiritul şi legea bunului simţ. Aceşti oameni sunt conduşi de sufletul lor, nu de manipularea care se practică de ani de zile în România, o Românie pe care unii politicieni au vrut s-o împartă în „iubitori de oameni” şi „iubitori de cîini”, în şomeri şi angajaţi, în bătrîni şi tineri, bugetari şi privaţi. Un om care iubeşte oamenii, o să aleagă întotdeauna soluţii civilizate şi pentru maidanezii pe care atîtea guvernări i-au chinuit, le-au furat banii alocaţi pentru sterilizări şi adăposturi, i-au hingherit, i-au omorît.  

Civilizaţie nu înseamnă să omori tot ce prinzi ci să găseşti soluţii şi resurse pentru a combate cauzele apariţiei lor. Alegînd să omori doar efectul, nu faci decît să protejezi cauza. Şi asta se întîmplă îndeosebi acolo unde există nepăsare crasă şi nesimţire combinate cu interesele financiare şi electorale.

 Nu rezolvi problemele omorînd, înjurînd, bîrfind, împrăştiind zvonuri, bătîndu-te cu pumnul în piept pe facebook sau pe blog, în pagina de ziar sau de împachetat salamul.

Sigur că mai există şi excepţii, un om care iubeşte doar animalele şi le trage un şut în dos semenilor dar nu trebuie să ridicăm asta la rang de lege, tot aşa cum ştim că o floare nu aduce primăvara sau aşa cum ştim că un preot cu sufletul arvunit nu trebuie să atragă anatema asupra tuturor preoţilor devotaţi cauzelor sfinte. Da, dragă Daniela, sînt excepţii pe care trebuie să le îndurăm, să le înţelegem.  Invers, aşa cum spuneam în deschiderea acestei scrisori, un „ iubitor de oameni” este un om normal. Normal, într-o Românie suprarealistă? Da. Pentru că nu poate altfel. A fi om nu este un lucru care se poate negocia. Nu poţi să fii mai puţin sau mai mult om.

Trebuie să-ţi mai spun, draga mea,  că mă leagă de biserică două lucruri esenţiale : vîrstnica mea  prietenă care acum e pe patul de moarte şi tradiţia. Despre prietena mea sînt multe de spus, dar n-o s-o fac aici. A lucrat la biserică pînă a căzut. Dădea tot ce strîngea din pomenile de la slujbe altor oameni mai necăjiţi  şi uneori uita să-şi mai oprească şi pentru ea. Jumătate din pensie se ducea pentru hrănirea maidanezilor. Au fost ani zbuciumaţi dar frumoşi din viaţa noastră.  

Biserica a mai însemnat şi un refugiu pentru oamenii care aveau nevoie de ea în vremuri de restrişte. Multă vreme a ajutat poporul ăsta să reziste, să rămînă în picioare. Au fost preoţi  care au făcut puşcărie pentru convingerile lor şi asta mă duce cu gîndul că ei sînt adevăraţii stîlpi de care oamenii se ţin şi care fac posibile, în continuare, tradiţiile. Pentru ei, nu ocolesc biserica dar nici nu o substitui Dumnezeului din sufletele noastre.