Emoțiile IA - Răzbunare ancilară, Ann Leckie

Una dintre cele mai bune cărți SF citite în ultimul timp e Răzbunare ancilară de Ann Leckie. Debutul în roman al autoarei a fost încununat cu cele mai importante premii: Hugo, Nebula și Arthur C.Clarke și se citește aproape fără să-l mai lași din mâini. Toată ideea romanului stă în acțiunile unei nave radchaiene, cu multiple unități ancilare care execută acțiuni în mod separat și uneori chiar în același timp având același numitor comun care primește informațiile. Interesant este faptul că toată acțiunea este povestită de o navă care după ce este distrusă, rămâne doar la statutul său de unitate ancilară ( un corp care nu mai este viu, plin de implanturi). Stăpâna radchaienilor anexează teritorii după teritorii într-o goană nebună de expansiune și supraviețuire fără să-i pese prea mult de locuitorii acelor orașe pe care le invadează. Cei care nu se predau sunt omorâți și transformați în unități ancilare, ceilalți se supun noilor reguli de viață: “De obicei, când anexarea se încheia în mod oficial, proces ce dura mai mult de cincizeci de ani,  ordinea era deja asigurată de o forță paramilitară”. Urmași celor anexați nu mai resimțeau la fel de acut invazia și se încadrau în normele obișnuite și învățate recent (lucruri care spuse altfel, le întâlnim și în istoria lumii noastre, nu?).  Unitatea în discuție, Răzbunarea lui Toren Unu Esk  se întoarce împotriva stăpânei care ordonă masacrele  și chiar omorârea unor ofițeri din propriul batalion.  Surpinzător chiar și pentru literatura SF  sunt câteva idei ce merită atenția noastră: stăpâna acestor imperii se divide și începe să lupte împotriva ei. Sunt două Anaander Mianaai care încearcă să-și submineze rolul dominator prin tot felul de tertipuri iar cei de sub comanda lor primesc ordine diferite.

O altă idee nu foarte circulată e aceea a unei unității ancilare, adică a unui cadavru plin de implanturi care funcționează ca un organism normal, viu. Îi este foame, are necesități fiziologice, simte durerea, are propriile gînduri. O IA (inteligență artificială) care crește exponențial cu implanturile așa că ea poate să trăiască mii de ani. Dar nu are doar propriile gânduri ci și o etică  pe care autoarea nu o explică deloc: să salveze oameni din brațele morții sau să se răzbune, ca Unu Esk pentru omorârea unui ofițer căruia îi era subordonată sau pentru distrugerea navei: “ Uneori habar n-am de ce fac ceea ce fac. Chiar și după atâta amar de vreme faptul că nu știu e ceva nou pentru mine, cum e și faptul că nu trebuie să execut în fiecare clipă ordinele cuiva.”

Orașele acestor imperii funcționează pe bază de caste, case cu blazon,  uneori corupție și supraveghere militară inteligentă prin sisteme IA (inteligență artificială care compară datele, analizează emoțiile și acțiunile). Să nu credem însă că securitatea acestor orașe  și a stăpânelor lor (multiple și ele prin IA) sunt infailibile. Dintr-un imperiu distrus, Garsedd, a rămas o armă foarte periculoasă care poate străpunge orice scut: “Armele acelea veniseră de la presgeri, garseddaii se înțeleseseră cu alienii, indiferent cine făcuse prima mișcare.” Rămâne un mister pentru mine capturarea și uciderea garseddaiilor de către trupele radchaiene de vreme ce ei dețineau asfel de arme puternice ca și neimplicarea partenerilor lor de la care aveau armele, alienii presgeri, dar vorba navei care ne spune povestea: “- Sunt alieni. Cine-i poate înțelege?”

Altă idee mai puțin circulată e data de faptul că unitățile ancilare nu pot deosebi genul.  Habar n-ai care sunt personajele feminine și masculine din poveste, te face să vânezi tot timpul detalii legate de păr, îmbrăcăminte, obiceiuri deși nici acestea nu pot da un răspuns hotărâtor.  

Ann Leckie a avut curajul să dea piept cu toate aceste teorii care nu sunt în totalitate explicabile dar din care a ieșit o carte captivantă care își  merită toate premiile.  Stilul e clar, concis, fără prea multe metafore iar planurile se succed conform sistemului IA care vede cu toate corpurile și raportează. Sau povestește. Sau cântă.

Toate duminicile noastre – Cezar Petrescu, Dumineca orbului

Dumineca  orbului este poate cel mai trist roman din literatura română. Trist, pentru că le refuză personajelor sale toate speranțele. Trist, pentru că arată chipurile din spatele măștilor și toate visurile se întorc la originea lor în neant. Trist pentru că nu ne-am putut salva prin personajele sale și ăsta e poate reproșul cel mai dur pe care îl fac cititorii săi. Romanul începe cu discuția banală a doi tineri pe care soarta îi aduce împreună pe peronul unei gări din București. Sergiu Miclăuș și Gina Alimănescu simt că sunt predestinați unul altuia și își făgăduiesc la lumina stelelor că se vor întâlni ziua următoare. Ea merge la o nuntă la o prietenă, el la înmormântarea mamei vitrege. Ea îi mărturisește lui unde merge, el nu.

 În Duminica Orbului, avem două planuri mari în care se desfășoară acțiunea și urmărim pas cu pas toate aceste zvârcoliri ale ființei umane. Un personaj cheie, mătușa Ginei Alimănescu, fostă dansatoare celebră, ne rupe inimile când nu-i dă tânărului întârziat scrisoarea Ginei și refuză să-i spună locul în care aceasta îl așteaptă. Toate se dau peste cap de aici și se întrec în cele mai putrede vicii: ea, adorata, redevine iubita celui care o părăsise cândva și pentru care nu înseamnă mare lucru, Sergiu se îmbată și pierde moștenirea dată de tatăl lui la jocurile de noroc și o dată cu banii se duce și norocul amărâtului bolnav de plămâni care sperase la un sanatoriu unde să-și mai prelungească viața. Cezar Petrescu merge mai departe cu deziluzia: orbul care cerșea în fața bisericii, este omorât și jefuit de tâlhari deși el, cel care se ruga pentru toți, murise spiritual cu ceva timp înainte când înțelesese că nu are suficientă credință să poată vedea iar. Ioachim Grult, un om care făcuse avere la viața lui ajunge la sanatoriul de boli mintale după ce renunță la tot și nici nu mai consideră că viața merită trăită altfel decât acolo unde poți să spui tot ce gândești, lăsând la o parte orice mască.

Duminica orbului, a 6-a după Paști, cea pe care o găsim în evanghelia lui Ioan, are un corespondent în lumea laică de  după Iisus. Orbul din evanghelie nu își capătă vederea doar în planul fizic, el ajunge la adevărata esență al lucrurilor când îl vede pe fiul lui Dumnezeu și îl recunoaște în loc să se înfurie și să-l renege ca ceilalți. Vederea implică și buna credință a sufletului, libertatea care te protejează de dogmă și false valori. Omul modern al lui Camil Petrescu  își perpetuează  însă viciile până astăzi, de aceea îl recunoaștem atât de bine și personajele ne cad atât de greu sufletului. Până la urmă, nimeni nu e rău intenționat (în afara tâlharilor, evident) : Catriona, mătușa Ginei își închipuie că face un bine când refuză să-i dea tânărului scrisoarea nepoatei sale și toate celelalte întâmplări cresc de aici ca bulgărele de zăpadă când o ia la vale. Nimic nu e nou sub soare, spune autorul romanului : “Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie. Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul sonor al dimineții: -Univers! Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.”

Lumile în care trăim - Kurt Vonnegut, Abatorul 5

                                                      

Romanul lui Kurt Vonnegut Abatorul 5 este despre război.  Un război  urât prezentat în ton satiric și cu mult umor negru. Autorul care a luptat în acest război nu poate retrăi  totul decât într-un mod care să nu-l mai rănească a doua oară.  Bombardarea Dresdei de către britanici și americani în timpul celui de-al doilea război mondial este relatată ca orice altă aventură. Personajul principal Billy Pilgrim se detașează de cotidian trăind intens o viață paralelă. “S-a  culcat văduv senil și s-a trezit în ziua propriei lui cununii. A intrat pe-o ușă în 1955 și a ieșit pe alta în 1941. S-a reîntors pe aceeași ușă și s-a pomenit în 1963. Și-a văzut de mai multe ori nașterea și moartea, pretinde el, și vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele.” Omul nostru nu este doar călător în timp ci și vizitator involuntar pe planeta Tralfamadore locuită de extratereștri. Groaznicele imagini ale războiului combinate cu călătoriile în timp și viața personală, fac din această carte-cult o lectură de neratat. Personajul Billy care nu cere mult de la viață se trezește în situația în care viața cere prea mult de la el. Amărâtul e târât în tot felul de situații care te fac să-l compătimești pentru neimplicarea și apatia lui, fără hotărâri proprii, umbră chiar și pentru sine însuși. Viața lui intensă, adevărată, e în altă dimensiune. Se poate face ușor paralela cu o altă carte celebră a autorului Leagănul Pisicii  în care personajul Iona este bokononist iar acțiunea – bombardarea Hiroshimei de către americani - este presărată cu citate bokononiste : “Noi, bokononniștii, credem că lumea este organizată în echipe care îndeplinesc Voia Domnului fără să descopere vreodată ce fac. Bokonon dă numele de karass unei astfel de echipe, iar instrumentul, kan-kan-ul, care m-a adus în karass-ul meu a fost cartea pe care n-am terminat-o niciodată, carte pe care voiam  să o intitulez Ziua în care lumea s-a sfârșit.”

Orice cititor serios de SF își poate da seama de modul acut în care Vonnegut ia peste picior cele două lumi, lumea cunoscută, în care trăim și lumea extraterestră, cea pe care vrem s-o descoperim. Ambele sunt tratate cu aceeași importanță iar el pare mai tot timpul în defensivă. Detaliile grotești ale războiului se pierd în această încăierare a faptelor din care personajul iese mai mult ciufulit și incapabil până la sfârșit să mai aibă grijă de propria existență. Cum ar spune Billy “așa stau lucrurile”.

Hrana noastră cea de toate zilele – Han Kang, Vegetariana

Literatura sud-coreeană ne aduce în atenție un roman bine scris de Han Kang ,  Vegetariana. Autoarea care a câștigat printre alte premii și Man Booker Internațional Prize în 2016,  își plasează personajele într-o lume care se supune tradițiilor, foarte puțin deschisă la mersul lumii moderne, cel puțin acea parte care e legată de libertatea spiritului și a afectelor. Eroina cărții devine vegetariană în urma unor coșmaruri legate de sacrificarea animalelor, vise violente care anunță o boală psihică. Soțul ei lasă lucrurile să se desfășoare în voia lor, neputând să facă ceva în sensul ăsta, să o ducă la un doctor sau să încerce un dialog mai strâns. Alegerea de a schimba alimentația este în cea mai mare măsură ceva rău pentru toți ceilalți, un șut nu doar fizic ci și spiritual. Familia femeii incapabile să mai consume produse animale, e îngrozită și rușinată. Nimeni nu face concesii: la o întrunire familială, tatăl încearcă să-i introducă forțat o bucată de carne în gură și o lovește până la sânge; ea ia un cuțit de pe masă și își taie venele. Clasic pentru o nebună de legat căci ajunge la spitalul de boli psihice unde situația ei se înrăutățește. Se conturează prin ochii acestei femei caracterul celor care o înconjoară: sora ei mai mare devotată și harnică care alege s-o îngrjijească, soțul surorii  care se dovedește infidel și profitor, părinții insensibili la adevărata dramă a fiicei lor în raport cu tradiția etc.

Titlul cărții te conduce cumva la un trend în creștere, alegerea alimentației fiind, așa cum scrie și autoarea, o alegere vitală în raport cu viața personală și clima: “Oamenii trec la vegetarianism fie pentru că vor să fie sănătoși și să trăiască mult, fie pentru că urmăresc să-și schimbe metabolismul predispus genetic la alergii, sau din considerente ce țin de protecția mediului înconjurător. Bineînțeles, vegetarieni sunt și călugării budiști din temple, care respectă principiul moral ce le interzice să curme vieți.” Eroina noastră devine din ce în ce mai apatică, refuzând până la urmă orice fel de mâncare, iar trauma este agresivă și mortală așa că nu o să greșim s-o încadrăm în trend. Ea refuză să mai înghită mâncare, orice fel de mâncare așa cum în copilărie, dacă ar fi putut, ar fi respins bătăile date de tatăl ei. Nu conștientizează fiind copil foarte mult din acțiunile care se petrec în  jur dar undeva în creierul ei toate sunt amplificate și o data cu vârsta se dezvoltă și boala psihică.  De pildă, când tatăl ei a omorât câinele familiei pentru că a mușcat-o (nu ni se spune în ce împrejurare a devenit câinele agresiv), folosind o metodă de tortură care ar fi făcut, chipurile, carnea mai fragedă, pe care apoi au consumat-o la masă, în familie. Sunteți oripilați? Nu e neobișnuit pentru asiatici să tortureze și să consume câini așa cum nu e neobișnuit pentru noi să consumăm porci, vaci sau miei care au fost torturați prin ferme asta ca să nu mai amintim vapoarele care transportă animale vii în condiții infernale ( suntem în 2018 și Uniunea Europeană se face în continuare că nu vede tortura care se practică asupra animalelor desi are obligația să reglementeze prin lege asemenea orori).

Sora cea mare, prin ochii căreia vedem toată zbaterea psihologică, e un personaj chiar mai bine conturat decât vegetariana. Practic, toată viața ei este pusă în paranteze  de această boală psihică și de neputință. Interesantă este și partea sexuală asezonată cu mania artistică chiar dacă nu este sufletul cărții ci doar un pretext pentru punerea în scenă a modului în care se poate schilodi un om sufletește. Întretăierea de poezie, suferință și cruzime poate concura la modul cel mai onorabil o scriere celebră a recentului laureat cu premiul Nobel pentru literatură din 2017, Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești.