Toate duminicile noastre – Cezar Petrescu, Dumineca orbului

Dumineca  orbului este poate cel mai trist roman din literatura română. Trist, pentru că le refuză personajelor sale toate speranțele. Trist, pentru că arată chipurile din spatele măștilor și toate visurile se întorc la originea lor în neant. Trist pentru că nu ne-am putut salva prin personajele sale și ăsta e poate reproșul cel mai dur pe care îl fac cititorii săi. Romanul începe cu discuția banală a doi tineri pe care soarta îi aduce împreună pe peronul unei gări din București. Sergiu Miclăuș și Gina Alimănescu simt că sunt predestinați unul altuia și își făgăduiesc la lumina stelelor că se vor întâlni ziua următoare. Ea merge la o nuntă la o prietenă, el la înmormântarea mamei vitrege. Ea îi mărturisește lui unde merge, el nu.

 În Duminica Orbului, avem două planuri mari în care se desfășoară acțiunea și urmărim pas cu pas toate aceste zvârcoliri ale ființei umane. Un personaj cheie, mătușa Ginei Alimănescu, fostă dansatoare celebră, ne rupe inimile când nu-i dă tânărului întârziat scrisoarea Ginei și refuză să-i spună locul în care aceasta îl așteaptă. Toate se dau peste cap de aici și se întrec în cele mai putrede vicii: ea, adorata, redevine iubita celui care o părăsise cândva și pentru care nu înseamnă mare lucru, Sergiu se îmbată și pierde moștenirea dată de tatăl lui la jocurile de noroc și o dată cu banii se duce și norocul amărâtului bolnav de plămâni care sperase la un sanatoriu unde să-și mai prelungească viața. Cezar Petrescu merge mai departe cu deziluzia: orbul care cerșea în fața bisericii, este omorât și jefuit de tâlhari deși el, cel care se ruga pentru toți, murise spiritual cu ceva timp înainte când înțelesese că nu are suficientă credință să poată vedea iar. Ioachim Grult, un om care făcuse avere la viața lui ajunge la sanatoriul de boli mintale după ce renunță la tot și nici nu mai consideră că viața merită trăită altfel decât acolo unde poți să spui tot ce gândești, lăsând la o parte orice mască.

Duminica orbului, a 6-a după Paști, cea pe care o găsim în evanghelia lui Ioan, are un corespondent în lumea laică de  după Iisus. Orbul din evanghelie nu își capătă vederea doar în planul fizic, el ajunge la adevărata esență al lucrurilor când îl vede pe fiul lui Dumnezeu și îl recunoaște în loc să se înfurie și să-l renege ca ceilalți. Vederea implică și buna credință a sufletului, libertatea care te protejează de dogmă și false valori. Omul modern al lui Camil Petrescu  își perpetuează  însă viciile până astăzi, de aceea îl recunoaștem atât de bine și personajele ne cad atât de greu sufletului. Până la urmă, nimeni nu e rău intenționat (în afara tâlharilor, evident) : Catriona, mătușa Ginei își închipuie că face un bine când refuză să-i dea tânărului scrisoarea nepoatei sale și toate celelalte întâmplări cresc de aici ca bulgărele de zăpadă când o ia la vale. Nimic nu e nou sub soare, spune autorul romanului : “Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie. Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul sonor al dimineții: -Univers! Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.”

Lumile în care trăim - Kurt Vonnegut, Abatorul 5

                                                      

Romanul lui Kurt Vonnegut Abatorul 5 este despre război.  Un război  urât prezentat în ton satiric și cu mult umor negru. Autorul care a luptat în acest război nu poate retrăi  totul decât într-un mod care să nu-l mai rănească a doua oară.  Bombardarea Dresdei de către britanici și americani în timpul celui de-al doilea război mondial este relatată ca orice altă aventură. Personajul principal Billy Pilgrim se detașează de cotidian trăind intens o viață paralelă. “S-a  culcat văduv senil și s-a trezit în ziua propriei lui cununii. A intrat pe-o ușă în 1955 și a ieșit pe alta în 1941. S-a reîntors pe aceeași ușă și s-a pomenit în 1963. Și-a văzut de mai multe ori nașterea și moartea, pretinde el, și vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele.” Omul nostru nu este doar călător în timp ci și vizitator involuntar pe planeta Tralfamadore locuită de extratereștri. Groaznicele imagini ale războiului combinate cu călătoriile în timp și viața personală, fac din această carte-cult o lectură de neratat. Personajul Billy care nu cere mult de la viață se trezește în situația în care viața cere prea mult de la el. Amărâtul e târât în tot felul de situații care te fac să-l compătimești pentru neimplicarea și apatia lui, fără hotărâri proprii, umbră chiar și pentru sine însuși. Viața lui intensă, adevărată, e în altă dimensiune. Se poate face ușor paralela cu o altă carte celebră a autorului Leagănul Pisicii  în care personajul Iona este bokononist iar acțiunea – bombardarea Hiroshimei de către americani - este presărată cu citate bokononiste : “Noi, bokononniștii, credem că lumea este organizată în echipe care îndeplinesc Voia Domnului fără să descopere vreodată ce fac. Bokonon dă numele de karass unei astfel de echipe, iar instrumentul, kan-kan-ul, care m-a adus în karass-ul meu a fost cartea pe care n-am terminat-o niciodată, carte pe care voiam  să o intitulez Ziua în care lumea s-a sfârșit.”

Orice cititor serios de SF își poate da seama de modul acut în care Vonnegut ia peste picior cele două lumi, lumea cunoscută, în care trăim și lumea extraterestră, cea pe care vrem s-o descoperim. Ambele sunt tratate cu aceeași importanță iar el pare mai tot timpul în defensivă. Detaliile grotești ale războiului se pierd în această încăierare a faptelor din care personajul iese mai mult ciufulit și incapabil până la sfârșit să mai aibă grijă de propria existență. Cum ar spune Billy “așa stau lucrurile”.