Una dintre cele mai bune cărți SF citite în ultimul timp e Răzbunare ancilară de Ann Leckie.
Debutul în roman al autoarei a fost încununat cu cele mai importante premii:
Hugo, Nebula și Arthur C.Clarke și se citește aproape fără să-l mai lași din
mâini. Toată ideea romanului stă în acțiunile unei nave radchaiene, cu multiple
unități ancilare care execută acțiuni în mod separat și uneori chiar în același
timp având același numitor comun care primește informațiile. Interesant este
faptul că toată acțiunea este povestită de o navă care după ce este distrusă,
rămâne doar la statutul său de unitate ancilară ( un corp care nu mai este viu,
plin de implanturi). Stăpâna radchaienilor anexează teritorii după teritorii
într-o goană nebună de expansiune și supraviețuire fără să-i pese prea mult de
locuitorii acelor orașe pe care le invadează. Cei care nu se predau sunt
omorâți și transformați în unități ancilare, ceilalți se supun noilor reguli de
viață: “De obicei, când
anexarea se încheia în mod oficial, proces ce dura mai mult de cincizeci de
ani, ordinea era deja asigurată de o
forță paramilitară”. Urmași celor anexați nu mai resimțeau la fel de
acut invazia și se încadrau în normele obișnuite și învățate recent (lucruri
care spuse altfel, le întâlnim și în istoria lumii noastre, nu?). Unitatea în discuție, Răzbunarea lui Toren Unu Esk se întoarce împotriva stăpânei care ordonă
masacrele și chiar omorârea unor ofițeri
din propriul batalion. Surpinzător chiar
și pentru literatura SF sunt câteva idei
ce merită atenția noastră: stăpâna acestor imperii se divide și începe să lupte
împotriva ei. Sunt două Anaander Mianaai care încearcă să-și submineze rolul
dominator prin tot felul de tertipuri iar cei de sub comanda lor primesc ordine
diferite.
O altă idee nu foarte circulată e
aceea a unei unității ancilare, adică a unui cadavru plin de implanturi care
funcționează ca un organism normal, viu. Îi este foame, are necesități
fiziologice, simte durerea, are propriile gînduri. O IA (inteligență
artificială) care crește exponențial cu implanturile așa că ea poate să
trăiască mii de ani. Dar nu are doar propriile gânduri ci și o etică pe care autoarea nu o explică deloc: să
salveze oameni din brațele morții sau să se răzbune, ca Unu Esk pentru omorârea
unui ofițer căruia îi era subordonată sau pentru distrugerea navei: “ Uneori habar n-am de ce fac ceea ce fac.
Chiar și după atâta amar de vreme faptul că nu știu e ceva nou pentru mine, cum
e și faptul că nu trebuie să execut în fiecare clipă ordinele cuiva.”
Orașele acestor imperii
funcționează pe bază de caste, case cu blazon,
uneori corupție și supraveghere militară inteligentă prin sisteme IA
(inteligență artificială care compară datele, analizează emoțiile și acțiunile).
Să nu credem însă că securitatea acestor orașe
și a stăpânelor lor (multiple și ele prin IA) sunt infailibile. Dintr-un
imperiu distrus, Garsedd, a rămas o armă foarte periculoasă care poate
străpunge orice scut: “Armele acelea
veniseră de la presgeri, garseddaii se înțeleseseră cu alienii, indiferent cine
făcuse prima mișcare.” Rămâne
un mister pentru mine capturarea și uciderea garseddaiilor de către trupele
radchaiene de vreme ce ei dețineau asfel de arme puternice ca și neimplicarea
partenerilor lor de la care aveau armele, alienii presgeri, dar vorba navei
care ne spune povestea: “- Sunt alieni. Cine-i poate înțelege?”
Altă idee mai puțin circulată e
data de faptul că unitățile ancilare nu pot deosebi genul. Habar n-ai care sunt personajele feminine și
masculine din poveste, te face să vânezi tot timpul detalii legate de păr,
îmbrăcăminte, obiceiuri deși nici acestea nu pot da un răspuns hotărâtor.
Ann Leckie a avut curajul să dea
piept cu toate aceste teorii care nu sunt în totalitate explicabile dar din
care a ieșit o carte captivantă care își
merită toate premiile. Stilul e
clar, concis, fără prea multe metafore iar planurile se succed conform
sistemului IA care vede cu toate corpurile și raportează. Sau povestește. Sau
cântă.
