Metrobranding este o poveste despre mărcile apuse ale Epocii de Aur : bicicleta Pegas, maşina de cusut Ileana, becul de Fieni, salteaua Relaxa, tenişii de Drăgăşani, motocicleta Mobra. Ca nişte păpuşi stricate dintr-un sac vechi, sînt scoase una cîte una şi arătate publicului românesc nostalgic sau nu: e de presupus că spectatorii foarte tineri văd în premieră becul de Fieni sau maşina de cusut Ileana. Documentarul pare prezentat „la prima mînă” a filmării, regizorii ( Ana Vlad şi Adi Voicu) contînd pe impresiile imediate cînd oameni pot fi şi nehotărîţi sau arată că nu înţeleg întrebările.
Oamenii intervievaţi nu par deloc dornici să povestească iar regizorii nu par nici ei prea dornici să pună întrebări ajutătoare. Probabil mixajul este construit pe ideea că lucrurile vorbesc de la sine şi că este suficient să prezinţi un obiect care şi-a trăit gloria lui în anii comunismului cînd nu existau prea multe alternative, şi spectatorul să cadă pe scaun înfiorat. E adevărat, sentimentele nostalgice persistă ca un parfum şi degeaba deschizi ferestrele să aeriseşti că tot te simţi impregnat ca un burete. Vedem ba un zid dintr-o fabrică veche, din exterior, ba intrăm în una funcţională şi privim lucrătoarele care, puţin stînjenite, fac glume pe seama saltelei Relaxa sau „spionajul industrial” din fabrica de tenişi.
Cîteva momente merită reţinute : băiatul care joacă fotbal încălţat cu tenişi diferiţi ca să poată constata diferenţa, becul de Fieni care deşi şters cu mîini tremurînde şi de la care se aşteaptă o minune nu se aprinde sau momentele de tensiune sufletească ale foştilor muncitori din fabrici. Cadrele sînt în general fixe şi mobilitatea, cînd apare, parcă e înregistrată aiuritor cu o cameră de vacanţă.
Primele secvenţe sînt prea generoase – arată pînă la plictiseală maşina de cusut Ileana, o vedem din toate unghiurile, la lucru, prezentată ca bibelou şi în cele din urmă ni se arată şi o poză veche cu ea, plus varianta în miniatură pe care, din fericire, nu se mai pune mult accent. Apoi, ideea nu tocmai bună de a te urca pe o mobră ca să vezi cum merge acest obiect vechi ( şi să le arăţi şi spectatorilor) şi să dai rateuri pentru că nu te-ai mai urcat vreodată pe o mobră. Cum să-ţi dai seama de valoarea ei dacă, în general, nu ai mai mers cu motocicleta?
Pentru spectatorii care au avut aceste obiecte, poate însemna ceva. Pentru ceilalţi, plictiseală cruntă datorită lipsei poveştii. Povestea aceea care, fie că vine din trecut, fie că vine din viitor, te ţine lipit de ecran.
