vineri, 30 august 2019

Zei de lut - Arkadi & Boris Strugaţki, E greu să fii zeu


E greu să fii zeu, ne spun fraţii Arkadi şi Boris într-un roman plin de înţelesuri istorice şi metafizice, aproape un  Picnic la marginea drumului, romanul transpus în film de regizorul rus Tarkovski, un film de care cei mai mulţi îşi amintesc.  Revenind la zei, ei nu mai sunt nişte trofee mistice şi de neatins în această carte cult pentru generaţia anilor 60, deşi apar cu puteri  tehnologice de neimaginat pentru individul de rând depăşit în mod evident de secolele care au trecut peste el, cum sunt protagoniştii unui oraş medieval de pe o planetă, una dintre multele miliarde de planete din acest univers. Problema locuitorilor unei astfel de planete apare atunci când vizitatori din viitor, dar şi de pe o altă planetă, apar ca observatori şi ca supraveghetori pentru dezvoltarea civilizaţiei.

Ideile de bază ale romanului sunt pritocite din perspectivă filosofică şi sociologică cum ar fi desprinderea omului de ignoranţă, răutate,  egoism şi violenţă. Şi cum se poate face asta? Prin cunoaştere, bineînţeles. Ştiu că nu ştiu nimic, spunea Socrate,  tocmai pentru a explora mai departe acest izvor nemărginit al civilizaţiei. În lumea medievală, Anton cunoscut şi ca Don Rumata vine ca spion trimis de Institutul de Istorie Experimentală de pe planeta Pământ şi are pe lângă alte „puteri zeieşti” cu ar fi fulgerele sau „o pasăre mare de fier”, un dispozitiv prin care cei de pe pământ văd tot ce vede şi Anton în lumea în care a fost trimis. Sărmanii localnici medievali sunt prinşi într-o buclă a timpului din care nu au scăpare pentru că evoluţia are nişte etape pe care trebuie să le traverseze  chiar dacă apar şi oameni care îi împing puţin de la spate. Cam acesta ar fi fost rolul vizitatorilor, să ajute dar nu se pot implica prea mult în progresul lor care trebuie să vină natural pentru că altfel ar fi un dezastru.
Pentru că începe o persecuţie oribilă împotriva oamenilor de ştiinţă dar şi a scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor care vor să se cultive, în general, Anton alias Don Rumata, trebuie să-i extragă de la dispariţie pe cei mai importanţi care pot duce prin cunoştinţele sau talentul lor civilizaţia mai departe. Aşa avem un palmares întreg cu bătăi de spadă, lovituri de palat, oameni dedicaţi regelui şi ministrului său analfabet (dar foarte viclean) dar şi dizidenţi. Toată baronimea e coruptă, lacomă şi rea şi e dată jos împreună cu regele lor de ministrul regelui Don Reba care ţinteşte puterea. După măcel, pune în loc Ordinul Sfânt, un ordin al călugărilor care nu sunt mai puţin corupţi, lacomi şi răi. Cum se iese de aici? Nu prea se poate face repede ceva, pentru că sunt oamenii timpului lor iar observatorii extra(tereştrii) se simt cuprinşi de depresie, uneori disperare şi işi dau seama, cei mai sensibili dintre ei, că încercând să oprească răul trebuie să facă rău şi mai că l-ar face dacă nu ar fi inutil. Iată câteva gânduri  pe această temă cu un medieval care îi cere „fulgerele” ca să-i poată nimici pe adversarii ticăloşi, corupţi, răi, el fiind parte din poporul sărac şi sătul de abuzuri: „Şi încă nu ştii totul, gândi Rumata. Te bucuri la gândul că eşti sortit învingerii doar tu singur. Încă nu ştii cât de lipsită de speranţă este problema ta. Încă nu ştii că duşmanul nu se află atât în faţa soldaţilor tăi, cât înlăuntrul lor. Poate că vei reuşi să răstorni Ordinul, iar valul răscoalei ţărăneşti te va arunca pe tronul Arkanarului, poate că vei face una cu pământul castelele nobililor, îi vei îneca pe baroni în Strâmtoare iar poporul răsculat îţi va acorda toate onorurile ce se cuvin unui eliberator măreţ. Poate că vei fi bun şi înţelept – unicul om bun şi înţelept în regatul lui. Poate că din bunătate vei începe să dăruieşti pământuri tovarăşilor tăi de luptă, dar la ce le trebuie camarazilor tăi de luptă pământ fără sclavi? Şi roata va începe să se învârtă în sens invers. Şi bine ar fi dacă vei reuşi să mori de o moarte naturală şi să nu mai apuci să vezi cum vor apărea noi conţi şi baroni din rândurile foştilor tăi luptători credincioşi. Aşa ceva s-a mai întâmplat, gloriosul meu Arata, şi pe Pământ, şi pe planeta ta.”
Autorii acestei cărţi au avut destul material de reflecţie din cărţile de istorie autohtone, de asta înţelegem atât de bine şi asta ne dă un sentiment de superioritate ca şi cum noi am fi zeii care îşi pun problemele astea. Autorii au mizat pe complicitatea cititorilor ca şi pe capacitatea lor de a se amuza la luptele fără drept de replică ale lui Don Rumata şi prietenilor săi, lupte de capă şi spadă presărate cu mult umor în genul celor trei muşchetari  Athos, Porthos şi Aramis.  De asemenea sunt pasaje care descriu atât de bine putreziciunea şi mizeria acelei societăţi încât simţi aproape organic respingerea: „Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi, lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu toţii nişte sclavi –  sclavi ai credinţei, sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier – rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel, îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau şi întreţineau ici-acolo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…Aceşti oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără ei.”