marți, 25 februarie 2020

Vieţi nepermise – Convoiul mieilor, Lucia Dărămuş





Lucia Dărămuş, o autoare de origine evreiască, ne descrie holocaustul prin ochii unui copil. Convoiul mieilor, titlul cărţii, ne sugerează exact dimensiunea tragică a omului aruncat din casa lui, din familia lui şi din viaţa lui doar pentru că s-a născut într-o familie de evrei. Suntem în 1944 când autorităţile horthyste umple trenurile până la refuz având ca destinaţie lagărul de la Auschwitz. Oameni nevinovaţi trebuie să privească în ochi coşmarul soluţiei finale, mână în mână cu copiii lor doar pentru ideea unei purităţi a rasei. Hannya, o fetiţă care visează cu ochii deschişi, e prinsă în acest joc al morţii împreună cu tatăl ei. Cumva, o fiinţă de lumină pentru ceilalţi deţinuţi norocoşi s-o aibă acolo pentru că ea spune poveşti care îi fac să transceadă timpul îngrozitor petrecut în tren şi apoi în lagăr. Fetiţa are un tărâm fermecat numit LIMELFIA şi trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă. Împreună au aventuri care permit o libertate a spiritului şi o bucurie nepermisă în acel spaţiu sortit chinului şi morţii.

Nu doar moartea apare aici cu totul şi cu totul halucinantă ci şi modul în care unii oameni aleg să se poarte cu semenii lor în situaţii limită. Sunt oameni care aleg să se poarte ca nişte călăi cu tovarăşii lor de suferinţă doar pentru o bucată de pâine în plus, o haină, o gheată mai bună iarna. Ochiul atent al copilei Hannya înregistrează exact fluctuaţiile conştiinţei umane şi modul în care eşuează ele.

Un personaj potrivit în acest spaţiu al morţii este şi doctorul Mengele care face experimente absolut oribile pe copii sperând într-o dimensiune a ştiinţei care să-l ducă pe cele mai înalte culmi. Această apropiere între inocenţă şi caracterul criminal al celor obsedaţi de puritatea rasei e lucrul care reuşeşte cel mai bine în scriitura Luciei Dărămuş. Subiectul în sine nu are cum să nu te emoţioneze profund şi chiar să te revolte, poveştile, oricum ar fi ele, sunt îngrozitoare pentru oricine.

Două idei se mai desprind din acest roman: cruzimea soldaţilor nazişti care ar fi putut să se delimiteze oarecum de scopul lor care era legat de puritatea rasei şi renunţarea la un Dumnezeu care ar fi putut ajuta. Adică atunci când îi omori cu un scop pe oameni, puritatea rasei, pentru ce mai simţi nevoia să îi şi chinui, aşa cum făceau ei? Superioritatea omului peste celălalt, pe care îl consideră sclavul lui, bun de omorât, devine inumană. Soldaţilor le face o plăcere imensă să chinuie aceste fiinţe care nu greşiseră cu nimic.
Al doilea lucru de luat în seamă e legătura deţinuţilor cu Dumnezeu. Oamenii care îşi pierd copiii, familiile, oamenii care sunt chinuiţi asemenea lui Hristos, îl ceartă pe Dumnezeu pentru neimplicare în această nenorocire pe care o trăieşte un neam întreg. Simţi revolta lor împotriva celui care ar fi putut să-i salveze dacă ar fi existat în forma pe care Biblia o spune. Iată sunt doar câteva idei care se pot desprinde şi mai sunt cu siguranţă şi alte provocări pe care ni le pune în faţă autoarea.
Mai jos puteţi citi un interviu luat autoarei în care vorbeşte despre Limelfia dar şi despre viaţa personală: