vineri, 1 octombrie 2021

Zeii din lut – Ursula K. Le Guin, Sfâşierea cerului







Sfâșierea cerului” este unul dintre romanele cele mai bune ale scriitoarei Ursula K. Le Guin după “Mâna stângă a întunericului” (premiile Hugo și Nebula). Temele autoarei vin din cele mai profunde căutări ale ființei umane : identitatea într-o lume nesigură și schimbătoare, principiile de bază după care funcționăm ca binele și răul, etica pământeană și extraterestră și cam tot ce tine de conștiință. Scriitoare de fantasy și science-fiction, își permite să atingă teme profunde ca evoluția omenirii, sondarea inconștientului și a lumilor cu mai multe posibilități. Subiectul romanului nu ne dezamăgește nici de data asta. Întrebările sunt complexe și te pun pe gânduri: dacă am avea o putere să schimbăm lumea, cum ar arăta ea? Avem oare dreptul să schimbăm mersul lucrurilor pe planeta și să facem cum considerăm noi că e mai bine așa, pe repede înainte, de la o zi la alta?


Astea sunt și dilemele domnului Orr care descoperă cu groază că visele lui pot schimba realitatea în care trăiește. Chinuit de sentimentul vinovăției, ia pastile cu pumnul pentru a împiedica visele să mai apară și ajunge în cele din urmă la un psihiatru care practică hipnoza. Dr. Haber este și un cercetător pasionat în știința creierului și urmărește să descopere noi teorii iar acest pacient neobișnuit îi pică la fix. Cum era și de așteptat, doctorul îi propune să “viseze eficient” doar în stare de hipnoză și îi sugerează chiar ce să viseze. Prin acest procedeu, Orr speră să se vindece dar nu se va vindeca pentru că puterea de a schimba lumea pe care o are acum doctorul Haber în mâini nu e de lăsat.


Așa se întâmplă să dispară peste noapte milioane de oameni sau să existe o singură culoare a pielii în încercarea de a combate rasismul. Pentru că inconștientul lui Orr rezolvă problemele care i se pun în această manieră, ajungem într-o lume în care toți oamenii sunt gri. Când Haber îi sugerează lui Orr sub hipnoză să viseze o lume în care au dispărut toate războaiele, pe lună apar extratereștrii iar toți conducătorii de state vor îndrepta armele spre inamicul comun, într-o alianță care altfel nu ar fi fost posibilă.


Maniera autoarei de a ilustra toate aceste schimbări este remarcabilă. Sunt multe pasaje pe care simt nevoia să le recitesc cum ar fi cel al apariției neantului dintre două momente temporale: “Presentimentul care o cuprinse pe Heather când coborâse privirea de la cerul de jad era acum o prezență. Era acolo. O zonă, sau poate o perioadă temporală, un fel de pustietate. Era prezența absenței: o entitate necuantificabilă lipsită de calități, în care toate lucrurile cădeau și din care nimic nu mai ieșea. Era ceva oribil, și nu era nimic. Era o cale greșită.”


luni, 22 februarie 2021

 



Aer – Amprentarea de toate zilele


Aer
este o carte care ne arată cum poţi să ai acces la toate informaţiile chiar în propria ta minte, fără un ajutor exterior, cum ar fi televizorul sau internetul. Conectarea, după autorul ei, Geoff Ryman, ar fi posibilă prin intermediul reţelei. Fluxul fulger (câmpul de atracţie magnetică) se foloseşte la Formatare. Astfel, o hartă completă a minţilor ar exista în Aer, iar Aerul nu este ceea ce respirăm, ci o hartă disponibilă în 11 dimensiuni rămase după Big Bang. Interesant nu este faptul că poţi avea experienţe oculte, ci informaţii de toate felurile, tot ce îţi doreşti să vezi şi să afli de la modă până la filme şi jocuri. Practic, orice. Mae, personajul principal suferă din plin atunci când pe oameni îi loveşte fulgerul magnetic.


Trăitoare într-un sat de munte din Karzistan (ţară inventată), supravieţuieşte ocupându-se de modă. O minte deschisă în generaţia ei săracă şi surpată în convenienţe şi reguli. Are o putere de luptă fascinantă ca femeie de afaceri, are un soţ pe care nu-l mai iubeşte şi nu ezită să-şi facă un amant chiar dacă ştie că va fi supusă oprobiului public şi o vecină care moare chiar în timpul experimentului Aer şi începe s-o locuiască, trăind şi vorbind prin ea de multe ori. În plus, posedă propria capacitate de energie paranormală pentru a rupe „gardul mental” în clipa în care, ţinută la un centru pentru experimente, evadează alături de un câine modificat genetic care poate vorbi. Tot ea prevesteşte viitura distrugătoare care avea să vină peste sat şi să salveze mulţi oameni din calea apelor furioase. O eroină, aşa cum şi sunt de obicei oamenii salvatori, capabili să vadă mai departe de interesele proprii.


În plus, cartea are multă poezie în ea. În Kizuldah trăiesc oamenii de religii diferite: musulmani, budişti şi chiar o familie creştină şi două etnii, eloi şi karzi (care sunt majoritari). Se vorbeşte si despre tensiunile dintre eloi şi karzi, despre sila faţă de autoritatea guvernamentală centrală, despre impostură, lăcomie şi nu în ultimul rând despre dragoste. De altfel, dragostea tronează în descrierile de zi cu zi, natura, muncile agricole, viaţa de provincie.


Un minus pentru roman, o exagerare fără un motiv real pentru un autor inteligent care e capabil să scrie despre o formatare a creierelor la nivel mondial, e sarcina purtată de Mae în stomac. Un copil se va naşte pe gură exact când se întâmpla al doilea experiment cu Aer, în care oamenii erau amprentaţi. Deşi dizgraţios, în mod evident e o metaforă a viitorului : „ - Micul meu viitor. Eşti orb dar nu va trebui să vezi, căci noi putem vedea cu toţii în locul tău. Nu ai mâini, dar nu vei avea nevoie de mâini, căci mintea ta va controla maşinile şi acestea vor fi ca nişte mâini. Şi urechile ţi-au fost arse, dar vei auzi mai multe într-o oră decât am auzit noi cât am trăit.”


Una peste alta, un roman bun cum n-am mai citit de mult şi asta datorită faptului că nu e un SF încăpăţânat cu ochelari de cal care să tragă într-o singură direcţie. Putem simţi viaţa şi atmosfera din Kizuldah descrise cu amănunte picante care ţin de relaţiile interpersonale şi obiceiurile locului. Psihologia personajelor e de zile mari, dacă vă faceţi timp pentru un astfel de roman. E de savurat pe porţiuni mici neapărat cu o cafea sau un ceai de plante în orele în care nu sunteţi obosiţi pentru a aprecia cum se cuvine şi poezia.




marți, 25 februarie 2020

Vieţi nepermise – Convoiul mieilor, Lucia Dărămuş





Lucia Dărămuş, o autoare de origine evreiască, ne descrie holocaustul prin ochii unui copil. Convoiul mieilor, titlul cărţii, ne sugerează exact dimensiunea tragică a omului aruncat din casa lui, din familia lui şi din viaţa lui doar pentru că s-a născut într-o familie de evrei. Suntem în 1944 când autorităţile horthyste umple trenurile până la refuz având ca destinaţie lagărul de la Auschwitz. Oameni nevinovaţi trebuie să privească în ochi coşmarul soluţiei finale, mână în mână cu copiii lor doar pentru ideea unei purităţi a rasei. Hannya, o fetiţă care visează cu ochii deschişi, e prinsă în acest joc al morţii împreună cu tatăl ei. Cumva, o fiinţă de lumină pentru ceilalţi deţinuţi norocoşi s-o aibă acolo pentru că ea spune poveşti care îi fac să transceadă timpul îngrozitor petrecut în tren şi apoi în lagăr. Fetiţa are un tărâm fermecat numit LIMELFIA şi trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă. Împreună au aventuri care permit o libertate a spiritului şi o bucurie nepermisă în acel spaţiu sortit chinului şi morţii.

Nu doar moartea apare aici cu totul şi cu totul halucinantă ci şi modul în care unii oameni aleg să se poarte cu semenii lor în situaţii limită. Sunt oameni care aleg să se poarte ca nişte călăi cu tovarăşii lor de suferinţă doar pentru o bucată de pâine în plus, o haină, o gheată mai bună iarna. Ochiul atent al copilei Hannya înregistrează exact fluctuaţiile conştiinţei umane şi modul în care eşuează ele.

Un personaj potrivit în acest spaţiu al morţii este şi doctorul Mengele care face experimente absolut oribile pe copii sperând într-o dimensiune a ştiinţei care să-l ducă pe cele mai înalte culmi. Această apropiere între inocenţă şi caracterul criminal al celor obsedaţi de puritatea rasei e lucrul care reuşeşte cel mai bine în scriitura Luciei Dărămuş. Subiectul în sine nu are cum să nu te emoţioneze profund şi chiar să te revolte, poveştile, oricum ar fi ele, sunt îngrozitoare pentru oricine.

Două idei se mai desprind din acest roman: cruzimea soldaţilor nazişti care ar fi putut să se delimiteze oarecum de scopul lor care era legat de puritatea rasei şi renunţarea la un Dumnezeu care ar fi putut ajuta. Adică atunci când îi omori cu un scop pe oameni, puritatea rasei, pentru ce mai simţi nevoia să îi şi chinui, aşa cum făceau ei? Superioritatea omului peste celălalt, pe care îl consideră sclavul lui, bun de omorât, devine inumană. Soldaţilor le face o plăcere imensă să chinuie aceste fiinţe care nu greşiseră cu nimic.
Al doilea lucru de luat în seamă e legătura deţinuţilor cu Dumnezeu. Oamenii care îşi pierd copiii, familiile, oamenii care sunt chinuiţi asemenea lui Hristos, îl ceartă pe Dumnezeu pentru neimplicare în această nenorocire pe care o trăieşte un neam întreg. Simţi revolta lor împotriva celui care ar fi putut să-i salveze dacă ar fi existat în forma pe care Biblia o spune. Iată sunt doar câteva idei care se pot desprinde şi mai sunt cu siguranţă şi alte provocări pe care ni le pune în faţă autoarea.
Mai jos puteţi citi un interviu luat autoarei în care vorbeşte despre Limelfia dar şi despre viaţa personală:


miercuri, 23 octombrie 2019

Fiica lui Stalin – O odisee la marginea democraţiei






O carte eveniment care trebuie să stea pe masa tuturor celor preocupaţi de istorie şi psihologie dar şi celor care vor să petreacă pur şi simplu câteva ore în compania unei cărţi bune, recomand  Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva. Scrisă excelent de Rosemary Sullivan, biografia fetei celui mai temut bolşevic e plină de evenimente aşa cum se şi cade unei fetiţe crescute în Palatul distracţiilor (de fapt Palatul Poteşnîi din Kremlin). Adorată de Stalin, nu de puţine ori „vrăbiuţa” trage după ea cârdul de generali beţi după mesele fastuoase prin cotloanele palatului în distracţia nebună a tatălui ei vecină cu nebunia. Ea trebuie doar să-i poruncească, nu să-l roage sau să-i ceară, un copil pe care viaţa îl învaţă să răspundă altfel provocărilor decât o fac toţi ceilalţi cunoscuţi. Svetlana nu ştie încă de crimele tatălui şi arestările nevinovaţilor din miez de noapte dar sinuciderea mamei ei, Nadia, îi lasă urme adânci şi va suferi toată viaţa. Mai târziu, vârsta îşi spune cuvântul şi Svetlana începe să respingă gărzile de corp şi urmăritorii poliţiei secrete într-o încercare de afirmare a propriei identităţi şi o nevoie acută de intimitate. Vârsta adolescenţei e şi aceea când coşmarul începe să se întrevadă, să-şi dea seama că tatăl ei îi aresta chiar şi pe membrii familiei.
Erau anii nefaşti pentru Stalin când începuse să aresteze în grup, fără noimă, doctori,  scriitori şi alte persoane de elită fără să-şi ocolească nici familia – culmea ironiei a fost când Stalin era pe moarte şi tovarăşii de pahar l-au scos din puşcărie pe unul dintre cei mai buni medici ca să-l trateze. Se instaura o perioadă de haos când nimeni nu mai avea încredere în nimeni: „Oamenii MGB veneau în mijlocul nopţii la cei vizaţi, răscoleau tot avutul lor, confiscau carnetele de economii, obligaţiuni şi bani. Era o strategie pentru a aduce familiile cu pricina la sapă de lemn pentru a vedea care alţi conspiratori aveau să le sară în ajutor. Când oamenii îi întâlneau pe stradă pe soţia sau copiii celui arestat îşi întorceau privirile. Arestaţii erau duşi cu maşina la închisorile Lubianka sau Lefortovo. Neştiind ce se întâmpla, restul familiei aştepta cu groază să apară poliţia secretă din nou.”
După moartea dictatorului şi o căsnicie eşuată, Svetlana fuge în SUA – sigur, aici scrierea va face deliciul oricărui cititor. Te aştepţi la orice dar nu-ţi poţi imagina cum se poate adapta fata lui Stalin în America. Din păcate, cei doi copii lăsaţi în Rusia eşuează la vârsta maturităţii în alcoolism. Svetlana mai face un copil în ţara în care a emigrat dar relaţiile cu bărbaţii de care se agaţă cu disperare eşuează şi ele. Unii se folosesc de ea cum a fost tatăl copilului ei din America care îi toacă banii scoşi din publicarea memoriilor. Alţii încearcă să scoată de la ea informaţii despre tatăl ei, altele decât cele publicate oficial sau unii pur şi simplu vor să o posede pe fata lui Stalin într-o încercare – nereuşită, evident – de a se urca şi ei pe scara înaltă a istoriei. Pentru Svetlana toate sunt tragice şi de evitat dar viaţa nu o lasă să rateze nici măcar cele mai urâte lovituri.
Se întoarce în Rusia la un moment dat cu fiica ei şi lasă propaganda rusă să-şi facă treaba aşa cum a făcut şi propaganda americană. Vine mai mult pentru fiul ei care o anunţase că era bolnav prin scrisori. O odisee. Svetlana se temea să nu fie pe moarte dar el nu era chiar atât de bolnav. Era în schimb pe moarte relaţia lor şi primirea ei a fost foarte rece. Cei doi copii nu o vor ierta niciodată pentru că i-a părăsit. Era epoca în care după dezgheţul lui Hruşciov, la sfârşitul anilor 1950 când viaţa culturală şi boemă a Moscovei începuse să respire mai liber dar nu pentru mult timp pentru că poliţia secretă avea alte planuri. Hruşciov îl demitizase pe Stalin dar lucrurile nu au mers grozav în sensul ăsta aşa că Brejnev a restabilit soclul distrus pe alocuri şi l-a şters de praf pe conducătorul iubit.
Ar mai fi multe de spus despre această carte excelent documentată dar vă las să decoperiţi plăcerea lecturii.







vineri, 30 august 2019

Zei de lut - Arkadi & Boris Strugaţki, E greu să fii zeu


E greu să fii zeu, ne spun fraţii Arkadi şi Boris într-un roman plin de înţelesuri istorice şi metafizice, aproape un  Picnic la marginea drumului, romanul transpus în film de regizorul rus Tarkovski, un film de care cei mai mulţi îşi amintesc.  Revenind la zei, ei nu mai sunt nişte trofee mistice şi de neatins în această carte cult pentru generaţia anilor 60, deşi apar cu puteri  tehnologice de neimaginat pentru individul de rând depăşit în mod evident de secolele care au trecut peste el, cum sunt protagoniştii unui oraş medieval de pe o planetă, una dintre multele miliarde de planete din acest univers. Problema locuitorilor unei astfel de planete apare atunci când vizitatori din viitor, dar şi de pe o altă planetă, apar ca observatori şi ca supraveghetori pentru dezvoltarea civilizaţiei.

Ideile de bază ale romanului sunt pritocite din perspectivă filosofică şi sociologică cum ar fi desprinderea omului de ignoranţă, răutate,  egoism şi violenţă. Şi cum se poate face asta? Prin cunoaştere, bineînţeles. Ştiu că nu ştiu nimic, spunea Socrate,  tocmai pentru a explora mai departe acest izvor nemărginit al civilizaţiei. În lumea medievală, Anton cunoscut şi ca Don Rumata vine ca spion trimis de Institutul de Istorie Experimentală de pe planeta Pământ şi are pe lângă alte „puteri zeieşti” cu ar fi fulgerele sau „o pasăre mare de fier”, un dispozitiv prin care cei de pe pământ văd tot ce vede şi Anton în lumea în care a fost trimis. Sărmanii localnici medievali sunt prinşi într-o buclă a timpului din care nu au scăpare pentru că evoluţia are nişte etape pe care trebuie să le traverseze  chiar dacă apar şi oameni care îi împing puţin de la spate. Cam acesta ar fi fost rolul vizitatorilor, să ajute dar nu se pot implica prea mult în progresul lor care trebuie să vină natural pentru că altfel ar fi un dezastru.
Pentru că începe o persecuţie oribilă împotriva oamenilor de ştiinţă dar şi a scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor care vor să se cultive, în general, Anton alias Don Rumata, trebuie să-i extragă de la dispariţie pe cei mai importanţi care pot duce prin cunoştinţele sau talentul lor civilizaţia mai departe. Aşa avem un palmares întreg cu bătăi de spadă, lovituri de palat, oameni dedicaţi regelui şi ministrului său analfabet (dar foarte viclean) dar şi dizidenţi. Toată baronimea e coruptă, lacomă şi rea şi e dată jos împreună cu regele lor de ministrul regelui Don Reba care ţinteşte puterea. După măcel, pune în loc Ordinul Sfânt, un ordin al călugărilor care nu sunt mai puţin corupţi, lacomi şi răi. Cum se iese de aici? Nu prea se poate face repede ceva, pentru că sunt oamenii timpului lor iar observatorii extra(tereştrii) se simt cuprinşi de depresie, uneori disperare şi işi dau seama, cei mai sensibili dintre ei, că încercând să oprească răul trebuie să facă rău şi mai că l-ar face dacă nu ar fi inutil. Iată câteva gânduri  pe această temă cu un medieval care îi cere „fulgerele” ca să-i poată nimici pe adversarii ticăloşi, corupţi, răi, el fiind parte din poporul sărac şi sătul de abuzuri: „Şi încă nu ştii totul, gândi Rumata. Te bucuri la gândul că eşti sortit învingerii doar tu singur. Încă nu ştii cât de lipsită de speranţă este problema ta. Încă nu ştii că duşmanul nu se află atât în faţa soldaţilor tăi, cât înlăuntrul lor. Poate că vei reuşi să răstorni Ordinul, iar valul răscoalei ţărăneşti te va arunca pe tronul Arkanarului, poate că vei face una cu pământul castelele nobililor, îi vei îneca pe baroni în Strâmtoare iar poporul răsculat îţi va acorda toate onorurile ce se cuvin unui eliberator măreţ. Poate că vei fi bun şi înţelept – unicul om bun şi înţelept în regatul lui. Poate că din bunătate vei începe să dăruieşti pământuri tovarăşilor tăi de luptă, dar la ce le trebuie camarazilor tăi de luptă pământ fără sclavi? Şi roata va începe să se învârtă în sens invers. Şi bine ar fi dacă vei reuşi să mori de o moarte naturală şi să nu mai apuci să vezi cum vor apărea noi conţi şi baroni din rândurile foştilor tăi luptători credincioşi. Aşa ceva s-a mai întâmplat, gloriosul meu Arata, şi pe Pământ, şi pe planeta ta.”
Autorii acestei cărţi au avut destul material de reflecţie din cărţile de istorie autohtone, de asta înţelegem atât de bine şi asta ne dă un sentiment de superioritate ca şi cum noi am fi zeii care îşi pun problemele astea. Autorii au mizat pe complicitatea cititorilor ca şi pe capacitatea lor de a se amuza la luptele fără drept de replică ale lui Don Rumata şi prietenilor săi, lupte de capă şi spadă presărate cu mult umor în genul celor trei muşchetari  Athos, Porthos şi Aramis.  De asemenea sunt pasaje care descriu atât de bine putreziciunea şi mizeria acelei societăţi încât simţi aproape organic respingerea: „Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi, lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu toţii nişte sclavi –  sclavi ai credinţei, sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier – rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel, îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau şi întreţineau ici-acolo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…Aceşti oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără ei.”


vineri, 7 iunie 2019

Mutat în viață. Viața cu sens - Andy Hertz, Mutat la țară - Viața fără ceas




Mutat la țară - Viața fără ceas e o carte care ar trebui să se afle pe masa de lectură a tuturor celor care au ceva pretenții de la ei doar și pentru faptul că ne vorbește despre cum am putea fi fericiți și o face la modul simplu – să-i zicem o confesiune sinceră a unui prieten foarte bun. Cartea ne “ia de guler” din mijlocul unui oraș aglomerat și poluat și ne duce la munte, în împărăția naturii. Andy Hertz, autorul, ne împărtășește din viața lui de tânăr ambițios plecat din Hunedoara și școlit în Londra, pus pe proiecte mari – în fapt, un vânător de bani – care trăiește experiența mutării la țară în România ca pe o revelație a descoperirii vieții adevărate, o viață fără “ceas”, o viață care nu e trăită pe grabă, o viață în care munca se face cu plăcere și odihna își are rostul ei.
 Autorul ne descrie prima conștientizare a unor zone din natură de parcă un extraterestru crescut doar între betoane și neoane ar fi descoperit o planetă verde și cumva, copii crescuți cu cheia de gât, vedem și noi toate astea prin ochii lui : “În timp ce străbăteam cei zece-cincisprezece metri dintre mașină și ceilalți, parcă timpul s-a oprit și îmi lăsa răgaz să realizez ce am găsit acolo. Am găsit o iarbă de un verde pur, curat, plină de floricele albastre. Am găsit cerul senin și norii, care aveau o formă deosebită și parcă o altă culoare decât cea văzută de jos, din oraș. Am găsit căsuțe din lemn, grajduri vechi, căpițe de fân, cai, vaci, câini și pisici, și păsări nemaivăzute de ochii mei până atunci. Am găsit garduri din piatră și porți din lemn, vatră de foc și apă de izvor. […] Mai sus, aproape de Piatra Corbului, în partea  cealaltă a unui mic gard vechi din lemn, am zărit infinitul, cât o fi fost el de infinit, pentru mine, om trait multă vreme printre clădiri înalte, metrouri, autostrăzi. Oricât de mult aș vrea să îl explic prin cuvinte, nu cred că aș putea. E ca și Transfăgărășanul: dacă n-ai fost acolo, n-ai văzut nimic, pozele pot reda prea puțin. Natura are miros, are vânt, are greieri, frunze care se leagănă și te ating uneori pe frunte, atunci când privești lung, în tăcere, de la umbra vreunui pom. Asta nu vezi în poze. Infinitul e doar acolo sus , când ești și tu acolo. Orice altceva e insuficient.”
Îți vine să spun, parafrazând titlul cărții: Mutat în viață. Viața cu sens. Da, pentru că cei mai mulți dintre noi aleg un concediu de 20 de zile pe an pentru a ne bucura de viața adevărată. Prea puțin pentru suflet, bucuria nu trebuie trăită doar o data pe an. În plus, natura, așa cum o explică Andy, trebuie să facă parte din circuitul vieții noastre  de zi cu zi pentru a ne bucura reciproc de avantaje: omul fericit și liber iar natura mai puțin compromisă, prin plecarea omului din oraș și refuzul de a primi de la industrie mâncarea mai mult sau mai puțin procesată. Omul poate să-și cultive legumele pe care le mănâncă și solul să rămână  sănătos fără o prelucrare chimică masivă cum face industria pentru a hrăni cât mai mulți oameni. Desigur apare aici componenta etică a folosirii resurselor dar ce frumos este când natura te răsplătește cu sănătate!

Cartea mai merge și pe ideea folosirii timpului la țară cu folos, să nu cădem cumva dintr-o extremă în alta și să muncim la grădină  zi lumină :”Ideea este alta: scopul este fericirea, iar diversitatea se împacă bine cu ea, astfel că e bine să faci și altceva. Hrănește-ți trupul și sufletul pe toate căile. Educă-te și schimbă lumea. Fă ceva măreț nu doar prin muncă  ci și prin atitudine, gândire, schimbare. De asta ești aici! Altfel, prin orice ai face, vei supraviețui până la moarte și atât.
Resursele de bani pentru a trăi la țară sunt diverse, trebuie doar să le găsești, pentru că grădina nu-ți poate oferi tot ce ai nevoie. Un venit cât de mic îți asigură echilibrul atât de necesar. Cine poate să găsească acest echilibru a câștigat o bătălie grea: “Oamenii vor înțelege tot mai clar că nu au nevoie de mașină de lux, ci poate de o bicicletă, că nu au nevoie de vilă, ci de confort, că nu au nevoie de haine scumpe, ci de îmbrăcăminte, vor înțelege că multe rele au venit în viața lor prin promovarea și îmbrățișarea falselor valori, iar cele reale nu numai că sunt gratuite, dar chiar sunt adevărate daruri ale vieții: timp, familie, dragoste, libertate, pace, prietenie,bucuria de a trăi.”
Nu o mai lungesc cu citatele: până apare cartea în biblioteci (și sper să se întâmple cât mai repede), o puteți comanda la editura Berg așa cum am făcut și eu. Merită din plin și unora poate să le schimbe viața, așa că vă urez conștientizare ușoară!



marți, 7 mai 2019

Fantomele prezentului - Haruki Murakami, Pădurea norvegiană


Cine nu l-a citit pe Murakami încă poate să înceapă cu Pădurea Norvegiană. Eu l-am citit ascultând cântecul formației Beatles cu același titlu ca să pot înțelege mai bine ecoul emoțional produs în personajul central, Watanabe, un tânăr de nici douăzeci de ani care își trăiește povestea de dragoste specifică adolescenței. O adolescență destul de libertină modelată după valori atât de clasice încât poți zice că urmează “visul american”. Studenți de prin cămine, săraci sau mai înstăriți care ies la aventuri de o noapte prin baruri și hoteluri, studenți care au un job part time și visuri de realizare, fete sau băieți care își trăiesc viețile într-o Japonie în care politica e aproape inexistentă pentru ei.
Tineri lui Murakami, destupați la minte și dezinhibați sexual trăiesc și niște drame pe care aproape că nimic nu le poate împiedica. De pildă, prietena lui Watanabe, Naoko, se sinucide într-un sanatoriu la un timp după ce fostul prieten se sinucide. Watanabe trebuie să suporte ambele pierderi și aproape că își pierde mințile și el dacă nu apare la timp în viața lui  o anume Midori  care devine și suportul pentru o nouă speranță de viață.  Este vorba în special de singurătate, o singurătate care are culori diferite în funcție de spectrul adolescenței, o singurătate în doi (cum ar fi Nagasawa cu prietena lui sau Watanabe – Midori),  o singurătateîn trei (cum ar fi Watanabe cu Naoko și Reiko). Oameni care își trăiesc întâmplările de parcă însuși zeul destinului le-ar fi pus mâna pe cap fără să-i împiedice însă s-o ia de la capăt în fiecare zi iar și iar.
Watanabe pare un burete care absoarbe toate poveștile cunoscuților și prietenilor, fiind el însuși un povestitor și ne devine simpatic cu fiecare “singurătatepovestită și trăită într-un ritm de fair-play pentru ceilalți. Până și personajele conexe cum ar fi prietena lui Naoko, Reiko, care are o viață distrusă în urma unor întâmplări nefaste încă din copilărie pare s-o ia de la capăt spre sfârșitul romanului dar presimți fără să-ți spună autorul că nu prea are cum să-i fie bine sau Nagasawa care pare amoral și realist, la polul opus romanticului, de fapt este pierdut într-un eu care nu-i va aduce prea multe bucurii în viață.
Cam asta e Pădurea norvegiană a lui Murakami, o singurătate absolută, descompusă în mai multe figuri, unele dintre ele tragice. O carte de Fitzgerald preferată de Watanabe, Marele Gatsby sau Centaurul de John Updike spun ceva despre personalitatea personajului, aplecat spre romantism și dramă. Putem să regăsim o parte din intensitatea lăuntrică a lui Gatsby în stilul așezat de poveste a lui Murakami însă mai puțin din Centaurul, pentru că acolo irealitatea imediată sau suprarealismul, dacă vreți,  inundă pur și simplu spațiul personajelor și te surprinde în mod plăcut. Despre Centaur însă o să mai vorbim într-o recenzie ulterioară.