joi, 31 ianuarie 2019

Puterea de a renunța la nemurire - Matt Haig, Umanii








Dacă aveți chef să citiți o carte despre dezvoltare personală dar în același timp nu vă place tonul sfătos, arid în care este de obicei construită, puteți citi Umanii de Matt Haig. O să descoperiți cât de mult vă puteți amuza singuri în fața unei cărți și paradoxal, să explorați sensul vieții în cele mai neașteptate atitudini omenești. Profesorul Andrew Martin, descoperit într-o zi pe străzile din Cambridge fără haine, consideră că este de fapt un extraterestru trimis într-o misiune de anihilare a tuturor celor care au aflat de descoperirea ipotezei Riemann.
Adevăratul profesor, cel care avea revelația ipotezei fusese deja ucis. De ce fac asta vonnadorienii? Pentru că umanii nu ar fi reușit să stăpânească progresul tehnologic derivat de aici și ar fi distrus planeta și chiar universul. Povestea nu stă doar în suspansul unei urmăriri extraterestre, ne aflăm în incomoda poziție de a fi scanați la adevărata noastră dimensiune socială și spirituală. Simțim tot timpul privirea sfredelitoare a celui care nu știe nimic și învață totul, o ființă care vede oamenii pentru prima dată, climatul în care locuiesc, condițiile sociale și familiale. El, extraterestrul care îl înlocuiește pe profesorul Andrew trebuie să ia totul de la zero și pentru asta avem și o explicație: Era întreg la trup, numai că nu și la minte. Înțelegeți dumneavoastră, poți clona creierele umane, dar nu și ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum, nu suficient din ceea ce este stocat acolo, așa că am fost nevoit să învăț o mulțime de lucruri eu însumi.
 Prin ochii vonnadorienului vedem toate gesturile comune, făcute zilnic, într-o altă lumină. Este lumina redescoperirii, o căutare de sine acerbă și încercarea înțelegerii rostului pe pământ. Limba vorbită, afecțiunea, obiceiurile culinare, ura, toate sunt analizate cu o lupă nemiloasă. Umanii sunt totuși recuperabili și încet, încet extraterestrul nostru pare să aprecieze tot mai mult familia și conviețuirea cu ceilalți umani. Dar, ca în poveștile clasice, asemenea unui zeu, trebuie să renunțe la puterile deosebite pe care le are dacă vrea să devină pământean și să nu se mai întoarcă niciodată pe planeta lui. Cum pe Vonnadoria nu există moarte și suferință, extraterestrul nostru pare să accepte cu ușurință ideea că e muritor la fel cu cei lângă care alege să rămână. Pentru noi, Eminescu a pus cel mai bine ideea în poezie: Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu-nțelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare?”
Nu se poate să nu te gândești și la matematicianul  John Forbes Nash Jr, care are o poveste de viață asemănătoare cu căderi psihice și reveniri din temuta  schizofrenie paranoică. O viață cât se poate de reală și cu multă suferință în urma multiplelor internări dar iată că la un moment dat Nash reușește să domine boala și să conviețuiască cu “personajele” sale. Se întoarce ca un bun samaritean la familia lui redescoperind iubirea, această ecuație necunoscută multora dintre noi. Poate autorul s-a inspirat puțin și din această poveste sau poate povestea este aceiași de la începutul lumii pentru umani. Nu ratați sfaturile  de la sfârșitul cărții pentru că sunt cu adevărat grozave. Iată unul dintre ele: Noile tehnologii, pe Pământ, nu înseamnă decât ceva de care vei râde peste cinci ani. Prețuiește chestiile de care nu vei râde peste cinci ani. Cum ar fi dragostea. O poezie bună. Sau un cântec. Sau cerul.