Babel, într-o lume mai bună

Într-o lume mai bună, filmul lui Susanne Bier, e surprinzător ca intuiţie şi viziune cinematografică. Regizoarea daneză demonstrează că pe o temă clasică cum e aceea a pacifismului, resursele nu sînt epuizate mai ales dacă întreţii o ţesătură a unor relaţii aparent minore de viaţă. Scenariul scris de Anders Thomas Jensen ne arată două familii din Danemarca şi dramele pe care copiii lor, doi băieţi de 10 ani le trăiesc şi în aceeaşi măsură le provoacă.

Tatăl unuia dintre băieţi este doctor într-o tabără de refugiaţi din Africa şi tratează în aceeaşi măsură localnici şi combatanţi. Regizoarea îl prezintă ca pe un apostol al toleranţei care dă dreptul la tratament şi îngrijire chiar şi unui ucigaş dar nu ezită să-i lase pe localnici să-l linşeze în clipa cînd acesta îşi arată dispreţul faţă de un copil mort din spital pe care el, doctorul, încercase din răsputeri să-l salveze. Invers, lecţia pe care doctorul o dă fiului său şi prietenului acestuia, e să întoarcă obrazul pentru fiecare palmă dată pe nedrept de o namilă colerică. O formă de umilinţă creştină? Nu. Limita de demarcaţie dintre toleranţă şi dreptate este foarte subţire.

 Drept este să nu îi permiţi celuilalt să-ţi încalce spaţiul intim chiar dacă te gîndeşti, ca pacifist, că aproape toate războaiele din lume sînt duse de cei ca tine, care nu permit asta. Deci aici nu mai este vorba doar de toleranţă. Doctorul chiar crede că nu doar copiii vor învăţa să-şi ţină nervii în frîu ci şi brutele vor încerca să gîndească înainte de a ridica palma, cuţitul sau pistolul. Că picătura din ocean va ajunge într-o bună zi un val care orişicît va însemna ceva. Aceasta ar fi teza principală pe care Susanne Bier nu ţine neapărat să o ducă pînă la capăt. Perspectiva se schimbă pînă la sfîrşitul filmului, cînd copiii află pe pielea lor ce ar trebui şi ce nu ar trebui să facă ca să poată trăi armonios (în măsura în care se poate vorbi de armonie într-o lume nebună, nebună, nebună).

Cîteva secvenţe te duc cu gîndul la Babel deşi nu au amploarea şi tragismul simţit aici.

 Scenele din filmul regizoarei daneze, film cîştigător al unui premiu Oscar, fac parte mai degrabă din cercul sfătos al vieţii de familie unde lucrurile, oricît de rău ar sta, par învelite într-un strat moale şi protector. O psihologie de familie cu un aer tezist care nu-ţi produce mari revelaţii dar te ţine antrenat în acţiune. Personajele joacă admirabil, inclusiv cei doi copii şi asta te face să treci peste momentele previzibile (de exemplu, băiatul veşnic încruntat care te face să te uiţi la ceas şi să numeri minutele pînă la următoarea grozăvie pe care o va face).

Să zicem că filmul regizoarei daneze îţi pune capul la contribuţie în timp ce Babel îţi dă dureri de cap.