M-am dus să văd Băiatul cu bicicleta, cel mai nou film al fraţilor Dardenne, avînd în minte L’enfant, un film tulburător şi cît se poate de autentic. Băiatul..., este o încercare de realism construit pe o temelie moralizatoare în cadre cît se poate de simple şi schematice.
Cyril are 12 ani şi înţelege faptul că tatăl lui îl încredinţează unui orfelinat pentru că nu se mai poate întreţine nici pe sine dar nu mai înţelege faptul că nu vrea să-i mai vorbească niciodată. Samantha, mama adoptivă de weekend, preia toată încărcătura negativă sufletească a băiatului încercînd s-o canalizeze într-o direcţie bună. Filmul poartă amprenta unei uriaşe palme moralizatoare la nivelul societăţii : familia încă nu există, căci Samantha este respinsă în mod constant şi brutal iar comunitatea devine un cîmp de bătălie în care trebuie să se rezolve toate problemele în măsura în care pot fi ele rezolvate. De pildă, Cyril comite o tîlhărie care este absolvită pe plan legal, dar nu este iertat de una dintre victime care comite acelaşi act de agresiune fără să mai fie dispusă să-şi recunoască vina. Cele două dimensiuni, familia şi societatea, sînt traversate de crize la fel de puternice ca furtunile pe mare. Scenariul, scris tot de fraţii Dardenne, urmează scheme simple la nivel verbal şi comportamental tocmai pentru a lăsa suficient spaţiu de întrepătrundere a sensurilor pe care ni le oferă.
Chiar dacă ţinem cont de asta, simplificarea e atît de accentuată, încît nu se poate să nu observi lipsa unor porţiuni din scenariu care ar trebui să lege un eveniment de altul, ca şi rapiditatea cu care mama adoptivă de weekend spune “da” pe bandă rulantă pentru că ea nu are niciodată îndoieli şi oricum trebuie să-şi facă rolul.
În L’enfant nu avem un principiu care ni se bagă în mod vădit în ochi, ca aici, scenele sînt dinamice iar fluxul afectiv e susţinut de firescul situaţiilor prin care trec personajele. Şi aici avem un personaj de vise multe (îl recunoaştem pe Jérémie Renier) care trebuie să-şi exorcizeze proprii demoni şi o face cu atîta farmec că-l apucă plînsul dar şi pe tine, din scaunul tău comod de spectator.
