Toată lumea din familia noastră

Mahala ce n-a văzut Parisul!

Dacă ai văzut Tatăl fantomă şi ai rămas cumva în aer cu întrebările, dacă n-ai ieşit din sala de cinema pentru că te-a fermecat Marcel Iureş şi pentru că mai aveai în mînecă cîteva puncte pentru Mihaela Sîrbu (chiar, de ce nu le-o fi dat proaspătul regizor Lucian Georgescu ceva de făcut?) cu siguranţă că vei vrea să mergi şi la Toată lumea din familia noastră, un film în regia lui Radu Jude. Şerban Pavlu nu ţine să fie la fel de fermecător ca Marcel Iureş, dar nici tu nu ţi-ai promis să mergi la cinema doar ca să premiezi actori. În schimb, poţi avea parte de un scenariu bazat în mare parte pe forţa psihică a personajelor, forţă din care se desfăşoară de fapt acţiunea plus axele dialogale necesare care scot la iveală cîte ceva din viaţa lor. Aşa, ca să înţelegem şi noi de ce se înjură, de ce se bat şi se scuipă vreme de o oră şi ceva trei adulţi.

 Şerban Pavlu are rolul unui tată care plănuieşte să plece cu fetiţa lui la mare în weekend, un lucru care îi este îngăduit legal deşi fosta soţie mai strîmbă din nas. Actualul soţ al acesteia (Gabriel Spahiu care a făcut un rol memorabil în Film pentru prieteni, tot în regia lui Radu Jude), e un individ care ţine să fie antipatic încă de la început, aşa cum apare în halat, cu o relaxare pînă la cer şi trei etaje mai sus, pe cînd bietul fost soţ îi tot dă tîrcoale copilului său încercînd să grăbească plecarea.

 Soţia (Mihaela Sîrbu) e un specimen tipic de mahala deşi cu ceva  pretenţii  de spoială (invitaţia la un concert la Green Hours, făcută de actualul soţ denotă faptul că această femeie foarte sigură pe ea care scoate înjurăturile pe gură aşa cum respiră, care e în stare să dea mită şi să mintă pentru a-şi îndeplini planurile, e scoasă dintr-o piesă de Caragiale şi pusă să urce scările emancipării luminoase). Ceea ce nu e rău pentru un film care nu încearcă să te momească  cu promisiuni pe care nu le poate onora : lucrurile devin clare din momentul în care tînărul divorţat, aflat în casa părintească, trebuie să tempereze elanul tatălui (Alexandru Arşinel) de a-i conduce viaţa. Ne este prezentat din start ca o victimă pe care odioasa soţie l-a părăsit în timp ce traversa o depresie, un neînţeles, un tată izgonit de pe canapeaua pe care acum se lăfăie un “bălos”, un “boschetar”.

Radu Jude merge pe o linie expresivă a psihologiei comportamentale, lăsînd acţiunile să vină firesc din aceasta. Mişcările sînt mai degrabă mişcări de scenă şi legătura între ele e aproape fără cusur. Învîrtelile haotice din apartament mi s-au părut – sper să nu exagerez – o replică la Aurora, filmul lui Cristi Puiu. Acolo avem o ordine maniacă în manifestări, aici un haos, acolo totul e plănuit, aici nu, personajul lui Puiu se predă, al nostru, neam! Dar amîndoi par neîndreptăţiţi de soartă, cu un acut simţ al dreptăţii şi cu principii de viaţă nu foarte uşor de dus (“De ce nu putem să ne înţelegem şi noi ca oamenii?”).

Acolo personajul e terminat, dar uite că şi aici! Marius şi Viorel se întîlnesc, în sfîrşit , la răscrucea neomenescului din ei.