Dumineca orbului este poate cel mai
trist roman din literatura română. Trist, pentru că le refuză personajelor sale
toate speranțele. Trist, pentru că arată chipurile din spatele măștilor și
toate visurile se întorc la originea lor în neant. Trist pentru că nu ne-am
putut salva prin personajele sale și ăsta e poate reproșul cel mai dur pe care
îl fac cititorii săi. Romanul începe cu discuția banală a doi tineri pe care
soarta îi aduce împreună pe peronul unei gări din București. Sergiu Miclăuș și
Gina Alimănescu simt că sunt predestinați unul altuia și își făgăduiesc la
lumina stelelor că se vor întâlni ziua următoare. Ea merge la o nuntă la o
prietenă, el la înmormântarea mamei vitrege. Ea îi mărturisește lui unde merge,
el nu.
În Duminica Orbului, avem două
planuri mari în care se desfășoară acțiunea și urmărim pas cu pas toate aceste
zvârcoliri ale ființei umane. Un personaj cheie, mătușa Ginei Alimănescu, fostă
dansatoare celebră, ne rupe inimile când nu-i dă tânărului întârziat scrisoarea
Ginei și refuză să-i spună locul în care aceasta îl așteaptă. Toate se dau
peste cap de aici și se întrec în cele mai putrede vicii: ea, adorata, redevine
iubita celui care o părăsise cândva și pentru care nu înseamnă mare lucru,
Sergiu se îmbată și pierde moștenirea dată de tatăl lui la jocurile de noroc și
o dată cu banii se duce și norocul amărâtului bolnav de plămâni care sperase la
un sanatoriu unde să-și mai prelungească viața. Cezar Petrescu merge mai
departe cu deziluzia: orbul care cerșea în fața bisericii, este omorât și
jefuit de tâlhari deși el, cel care se ruga pentru toți, murise spiritual cu
ceva timp înainte când înțelesese că nu are suficientă credință să poată vedea
iar. Ioachim Grult, un om care făcuse avere la viața lui ajunge la sanatoriul
de boli mintale după ce renunță la tot și nici nu mai consideră că viața merită
trăită altfel decât acolo unde poți să spui tot ce gândești, lăsând la o parte
orice mască.
Duminica orbului, a 6-a după Paști, cea pe care o găsim în evanghelia lui
Ioan, are un corespondent în lumea laică de
după Iisus. Orbul din evanghelie nu își capătă vederea doar în planul
fizic, el ajunge la adevărata esență al lucrurilor când îl vede pe fiul lui
Dumnezeu și îl recunoaște în loc să se înfurie și să-l renege ca ceilalți.
Vederea implică și buna credință a sufletului, libertatea care te protejează de
dogmă și false valori. Omul modern al lui Camil Petrescu își perpetuează însă viciile până astăzi, de aceea îl
recunoaștem atât de bine și personajele ne cad atât de greu sufletului. Până la
urmă, nimeni nu e rău intenționat (în afara tâlharilor, evident) : Catriona,
mătușa Ginei își închipuie că face un bine când refuză să-i dea tânărului
scrisoarea nepoatei sale și toate celelalte întâmplări cresc de aici ca
bulgărele de zăpadă când o ia la vale. Nimic nu e nou sub soare, spune autorul
romanului : “Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie.
Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul sonor al dimineții: -Univers!
Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu