Dacă aveți chef să citiți o carte despre dezvoltare personală dar în
același timp nu vă place tonul sfătos, arid în care este de obicei construită,
puteți citi Umanii de Matt Haig. O să
descoperiți cât de mult vă puteți amuza singuri în fața unei cărți și
paradoxal, să explorați sensul vieții în cele mai neașteptate atitudini
omenești. Profesorul Andrew Martin, descoperit într-o zi pe străzile din
Cambridge fără haine, consideră că este de fapt un extraterestru trimis într-o
misiune de anihilare a tuturor celor care au aflat de descoperirea ipotezei
Riemann.
Adevăratul profesor, cel care avea revelația ipotezei fusese deja ucis. De
ce fac asta vonnadorienii? Pentru că umanii nu ar fi reușit să stăpânească
progresul tehnologic derivat de aici și ar fi distrus planeta și chiar
universul. Povestea nu stă doar în suspansul unei urmăriri extraterestre, ne
aflăm în incomoda poziție de a fi scanați la adevărata noastră dimensiune
socială și spirituală. Simțim tot timpul privirea sfredelitoare a celui care nu
știe nimic și învață totul, o ființă care vede oamenii pentru prima dată,
climatul în care locuiesc, condițiile sociale și familiale. El, extraterestrul
care îl înlocuiește pe profesorul Andrew trebuie să ia totul de la zero și
pentru asta avem și o explicație: “Era întreg la trup, numai că nu și la minte. Înțelegeți dumneavoastră, poți
clona creierele umane, dar nu și ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum,
nu suficient din ceea ce este stocat acolo, așa că am fost nevoit să învăț o
mulțime de lucruri eu însumi.”
Prin ochii vonnadorienului vedem toate
gesturile comune, făcute zilnic,
într-o altă lumină. Este lumina redescoperirii, o căutare de sine acerbă și
încercarea înțelegerii rostului pe pământ. Limba vorbită, afecțiunea,
obiceiurile culinare, ura, toate sunt analizate cu o lupă nemiloasă. Umanii
sunt totuși recuperabili și încet, încet extraterestrul nostru pare să
aprecieze tot mai mult familia și conviețuirea cu ceilalți umani. Dar, ca în
poveștile clasice, asemenea unui zeu, trebuie să renunțe la puterile deosebite
pe care le are dacă vrea să devină pământean și să nu se mai întoarcă niciodată
pe planeta lui. Cum pe Vonnadoria nu există moarte și suferință, extraterestrul
nostru pare să accepte cu ușurință ideea că e muritor la fel cu cei lângă care
alege să rămână. Pentru noi, Eminescu a pus cel mai bine ideea în poezie: “ Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au
nu-nțelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare?”
Nu se poate să nu te gândești și la matematicianul John Forbes Nash Jr, care are o poveste de
viață asemănătoare cu căderi psihice și reveniri din temuta schizofrenie paranoică. O viață cât se poate
de reală și cu multă suferință în urma multiplelor internări dar iată că la un
moment dat Nash reușește să domine boala și să conviețuiască cu “personajele” sale. Se întoarce ca un bun samaritean la
familia lui redescoperind iubirea, această ecuație necunoscută multora dintre
noi. Poate autorul s-a inspirat puțin și din această poveste sau poate povestea
este aceiași de la începutul lumii pentru umani. Nu ratați sfaturile de la sfârșitul cărții pentru că sunt cu
adevărat grozave. Iată unul dintre ele: “Noile tehnologii, pe Pământ, nu înseamnă decât ceva de care vei râde peste
cinci ani. Prețuiește chestiile de care nu vei râde peste cinci ani. Cum ar fi
dragostea. O poezie bună. Sau un cântec. Sau cerul.”
