Vrăjitorii uitate : Doina Ruști, Mâța Vinerii

Cartea Doinei Ruști, Mâța Vinerii,  se înscrie în parcursul Bucureștiului fanariot (vezi Manuscrisul fanariot) în care anii 1800 – 1900 prind viață mai ales pe vechile ulițe ale Lipscanilor, centrul unui oraș peste care stăpânește Înalta Poartă cu domnitorii pasageri schimbați pentru 40 de pungi de galbeni. E povestea spusă chiar de Mâța Vinerii, o fată de paisprezece ani, care nu are voie să-și mărturisească numele.

Când ciuma se înstăpânește peste oraș, fata fuge la bunica ei, Maxima care o învață tainele vrăjitoriei. Ele fac parte din linia satorinilor, oameni care au anumite puteri individuale, insuflate de Sator, un duh care nu pare nici drac, nici înger, putând face atît binele cât și răul pentru că nu are voință și  personalitate, este un duh purtat doar de intențiile celor care îl folosesc prin diferite incantații, licori sau mâncăruri. 

Tonul cărții este jucăuș și crud în același timp. Jucăuș, pentru că este spus de o fată (și reamintit de femeie după treizeci de ani) pusă mai mult pe șotii decât vrăjitorii și crud pentru că în perioada respectivă, când țiganii se vindeau ca robi sau când turcii tăiau capul oamenilor după bunul plac, nu e tocmai la îndemână pentru un om învățat cu toate normele civilizației. Când legile sunt puse în balanță de zvonuri, sentimente, bârfe, acuzații fără fundament, când riști libertatea și viața doar pentru că unii oameni nu te văd bine. Peste toate domnește superstiția, cea mai rea dintre toate și din cauza căreia Maxima, bunica fetei este săltată pentru a fi omorâtă. Fata își pierde și unchiul, cuviosul Zăval, datorită unui alt satorin cu poftă de putere. Cartea se încheie cu pedepsirea criminalului Maximei și al lui Zăval de către Mâța Vinerii și cu descoperirea unei misterioase străzi Murta unde într-o altă casă a lui Zăval descoperă lista cu toti satorinii din lume.

Cartea excelează prin mărturisirile fetei pline de umor și de rețete vechi care sunt presărate peste tot cu ferma convingere că ele pot influența viața oamenilor pentru o perioadă de timp. De exemplu, o turtă care poate provoca boala râsului:”Dar, pe cât ridicam glasul, pe atât și râsul lui Costas devenea mai intens, molipsind servitorimea și ciohodarii, încât de sub arcade, din încăperile nevăzute ale acelei hardughii de palat, auzeam hăhăiala pajilor, chicoteala cameristelor, hohotele nesăbuite ale unor icioglani care lustruiau lingurițele, iar în focarul ăsta de hohote intra din când în când și câte un șuierat, o clămpăneală avidă ori un zgomot de dinți, căci și râsul, ca și firea omului, e de multe feluri.”

În cartea Doinei Ruști puteți intra pentru o vreme doar ca să experimentați acele senzații și gânduri pe care le aveați fiind copil: oameni care dispar pe loc la simpla dorință, leacuri de iubit, mâncăruri care te fac darnic până la faliment, spirite, duhuri, oameni care vorbesc cu morții și care visează tainele lumii. Peste toate astea adăugați și parfumul vechi de mahala, oamenii epocii cu diferite metehne și descrierea foarte detaliată a psihologiei oamenilor și chiar a orașului.

Cartea e un festin cultural pentru toti cei care adoră lumea veche a Bucureștiului așa cum a fost ea cu rele și bune deși nu-și propune să fie o cronică istorică veridică și nici măcar una dintre legendele știute. Este pur si simplu originală și cuceritoare.

Chemarea pământului - Șoareci și oameni, John Steinbeck

“Na bine. Într-o bună zi o să adunăm niște parale, o să ne luăm o căsuță și vreo două pogoane de pământ”. Cam asta e fraza care devine litanie  pe tot parcursul cărții pentru doi bărbați care merg prin ferme să muncească pentru câteva parale așa cum multe alte sute de oameni fac pe parcursul unei Americi traversată de o criză profundă socială și economică. Lennie este întârziat mintal și îl are alături de el doar pe George care se chinuie să-l țină departe de probleme.

 George are speranța unei căsuțe pe care s-o cumpere din banii pe care îi vor câștiga  împreună la fermele în care muncesc iar Lennie, ca un copil mare îl pune să repete tot timpul povestea căsuței pe care o vor avea și pământului pe care îl vor lucra, doar pentru ei, fără să mai fie la cheremul patronilor. După ce ajung la o fermă lucrurile se complică serios când Lennie dă iar de necaz omorând involuntar o femeie, nevasta fiului patronului. Omorârea nevestei lui Curley atinge o altă coardă sensibilă a oamenilor care încearcă să-și atingă visurile : singurătatea. Deși are o situație economică stabilă, rolul de nevastă o ține în singurătate și de aici o suferință uriașă a ratării. Asemenea câinelui bătrân și orb care este omorât de Carlson, ea moare în mâinile uriașului Lennie iar Lennie este omorât la rândul lui chiar de prietenul lui, George, cu pistolul pe care Carlson îl folosise ca să omoare câinele, tot din ...milă. 

George este nevoit să-l omoare și-l împușcă în ceafă, așa cum a fost împușcat și câinele ca să nu sufere,  în timp ce alți bărbați îl caută pe Lennie să-l linșeze. Finalul este emoționant pentru că Lennie îl roagă să-i spună povestea pământului pe care îl vor cumpăra în timp ce se uită spre munți iar George își lipește teava pistolului de ceafa lui.

Fără să fie sângeros, romanul trasează câteva linii care converg în suferință și singurătate. Mai mult decât refrenul copilăresc al lui George, dăm peste ipostaza omului care încercând să-și înfrunte destinul sfârșește prin a-i da o mână de ajutor.

John Steinbeck, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1962, apasă tare pe trăsăturile care ne fac umani într-un orizont mărginit și lipsit de speranță. Chiar dacă merge împotriva curentului, omul lui preferă să meargă în continuare strivit de viitor, cărând din greu trecutul în spate. Un Sisif american.

Ruleta fericirii - Somerset Maugham, Vila de pe colină

W.Somerset  Maugham a fost cel mai apreciat scriitor britanic al timpului său (1874-1965) debutând cu romanul Liza din mahalaua Lambeth (1879) care își va găsi ecoul, mai târziu, printre alte cărți scrise, în Vila de pe colină (1941). Ca agent al British Intelligence  în timpul revoluției ruse (1917), autorul aduce aportul vastei sale experiențe în volumul de povestiri Ashenden sau agentul britanic (1928). Este un fin psiholog care încearcă să prindă în poveștile de viață toată partea  naturală, lipsită de orice urmă de farsă.

Maugham e capabil să vadă, sub urmele lacrimilor de pe un obraz, fardul țipător. În Vila de pe colină, eroina principală este o văduvă care deși și-a iubit fostul soț (un cartofor și un bețiv), nu mai este capabilă să se îndrăgostească cu adevărat. Povestea nici nu mai stă în putința iubirii: vedem cum între bogați și săraci crește o prăpastie în care cei mai săraci își frâng gâtul. Vedem tarele unei societăți compromise sub gheara de foc a războiului.

Mary Panton este bogată și are un admirator  bogat (cu 25 de ani mai în vârstă decât ea), cu o carieră strălucită în față care vrea să o ia de nevastă. Mai are un pretendent tot bogat, dar mai neserios, aventurier, cu câteva căsătorii deja eșuate care îi dă târcoale. Cam astea ar fi datele problemei date. Pe acest schelet rece și auster, autorul începe să construiască o intrigă bogată în jurul personajelor și începi să vezi cum femeia bogată și respectabilă nu mai este atât de respectabilă pe cât pare, că admiratorul carierist și-a cam ales pasiunea în viață și neseriosul aventurier poate să devină cel mai bun prieten și soț. Pe scurt, Marry este cerută în căsătorie de Edgar care are șansa să devină guvernatorul Indiei și în termenul dat pentru răspuns, cunoaște un tânăr sărac, un refugiat de război pe care îl invită acasă. Tragedia apare când tânărul este respins dimineața  deși vrea cu disperare să continue relația. El  nu poate suporta ideea că o femeie frumoasă și bogată a văzut în el doar o aventură și se sinucide. Aici apare Rowley, aventurierul, care o ajută să scape de cadavru și de toată situația aceasta nefericită care i-ar putea afecta grav reputația și chiar libertatea.

Ideile merg pe un format clasic al “dezvrăjirii lumii”: de la sentimentele cele mai libere, în care natura și dă mâna cu pacea sufletului, până la coșmar. Totuși nu putem s-o învinovățim pe Marry: nu orice tânăr sărac se sinucide după o aventură cu o bogătașă frumoasă. Datele tragediei stau și în coordonatele vieții băiatului marcate de război și de sărăcie și poate că răul cel mai mare este lipsa oricărui orizont care îi afectează percepția asupra vieții. Este student la arte, este cult, idealist ca orice tânăr la 20 de ani, capabil de reacții mari în fața provocărilor vieții. Poate că este, la un alt nivel, Liza din primul roman al lui Maugham. O Liză aproape analfabetă, într-un orășel de provincie și asta ne face să ne gândim totuși că  dragostea e la fel în toate epocile, indiferent de starea materială și intelectuală. Merită să citiți și acest roman pentru că intriga e la fel de complexă și personajele sunt atât de transparente psihologic încât dau tonul unei capodopere.