E greu să fii zeu, ne spun fraţii Arkadi şi Boris într-un roman
plin de înţelesuri istorice şi metafizice, aproape un Picnic
la marginea drumului, romanul transpus în film de regizorul rus Tarkovski,
un film de care cei mai mulţi îşi amintesc.
Revenind la zei, ei nu mai sunt nişte trofee mistice şi de neatins în
această carte cult pentru generaţia anilor 60’, deşi apar cu puteri
tehnologice de neimaginat pentru individul de rând depăşit în mod
evident de secolele care au trecut peste el, cum sunt protagoniştii unui oraş
medieval de pe o planetă, una dintre multele miliarde de planete din acest univers.
Problema locuitorilor unei astfel de planete apare atunci când vizitatori din
viitor, dar şi de pe o altă planetă, apar ca observatori şi ca supraveghetori
pentru dezvoltarea civilizaţiei.
Ideile de bază ale romanului sunt
pritocite din perspectivă filosofică şi sociologică cum ar fi desprinderea
omului de ignoranţă, răutate, egoism şi
violenţă. Şi cum se poate face asta? Prin cunoaştere, bineînţeles. Ştiu că nu
ştiu nimic, spunea Socrate, tocmai
pentru a explora mai departe acest izvor nemărginit al civilizaţiei. În lumea
medievală, Anton cunoscut şi ca Don Rumata vine ca spion trimis de Institutul
de Istorie Experimentală de pe planeta Pământ şi are pe lângă alte „puteri
zeieşti” cu ar fi fulgerele sau „o pasăre mare de fier”, un dispozitiv prin
care cei de pe pământ văd tot ce vede şi Anton în lumea în care a fost trimis.
Sărmanii localnici medievali sunt prinşi într-o buclă a timpului din care nu au
scăpare pentru că evoluţia are nişte etape pe care trebuie să le
traverseze chiar dacă apar şi oameni
care îi împing puţin de la spate. Cam acesta ar fi fost rolul vizitatorilor, să
ajute dar nu se pot implica prea mult în progresul lor care trebuie să vină
natural pentru că altfel ar fi un dezastru.
Pentru că începe o persecuţie
oribilă împotriva oamenilor de ştiinţă dar şi a scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor
care vor să se cultive, în general, Anton alias Don Rumata, trebuie să-i
extragă de la dispariţie pe cei mai importanţi care pot duce prin cunoştinţele
sau talentul lor civilizaţia mai departe. Aşa avem un palmares întreg cu bătăi
de spadă, lovituri de palat, oameni dedicaţi regelui şi ministrului său
analfabet (dar foarte viclean) dar şi dizidenţi. Toată baronimea e coruptă,
lacomă şi rea şi e dată jos împreună cu regele lor de ministrul regelui Don
Reba care ţinteşte puterea. După măcel, pune în loc Ordinul Sfânt, un ordin al
călugărilor care nu sunt mai puţin corupţi, lacomi şi răi. Cum se iese de aici?
Nu prea se poate face repede ceva, pentru că sunt oamenii timpului lor iar
observatorii extra(tereştrii) se simt cuprinşi de depresie, uneori disperare şi
işi dau seama, cei mai sensibili dintre ei, că încercând să oprească răul
trebuie să facă rău şi mai că l-ar face dacă nu ar fi inutil. Iată câteva
gânduri pe această temă cu un medieval
care îi cere „fulgerele” ca să-i poată nimici pe adversarii ticăloşi, corupţi,
răi, el fiind parte din poporul sărac şi sătul de abuzuri: „Şi încă nu ştii
totul, gândi Rumata. Te bucuri la gândul că eşti sortit învingerii doar tu
singur. Încă nu ştii cât de lipsită de speranţă este problema ta. Încă nu ştii
că duşmanul nu se află atât în faţa soldaţilor tăi, cât înlăuntrul lor. Poate
că vei reuşi să răstorni Ordinul, iar valul răscoalei ţărăneşti te va arunca pe
tronul Arkanarului, poate că vei face una cu pământul castelele nobililor, îi
vei îneca pe baroni în Strâmtoare iar poporul răsculat îţi va acorda toate
onorurile ce se cuvin unui eliberator măreţ. Poate că vei fi bun şi înţelept –
unicul om bun şi înţelept în regatul lui. Poate că din bunătate vei începe să
dăruieşti pământuri tovarăşilor tăi de luptă, dar la ce le trebuie camarazilor
tăi de luptă pământ fără sclavi? Şi roata va începe să se învârtă în sens
invers. Şi bine ar fi dacă vei reuşi să mori de o moarte naturală şi să nu mai
apuci să vezi cum vor apărea noi conţi şi baroni din rândurile foştilor tăi
luptători credincioşi. Aşa ceva s-a mai întâmplat, gloriosul meu Arata, şi pe
Pământ, şi pe planeta ta.”
Autorii acestei cărţi au avut
destul material de reflecţie din cărţile de istorie autohtone, de asta
înţelegem atât de bine şi asta ne dă un sentiment de superioritate ca şi cum noi
am fi zeii care îşi pun problemele astea. Autorii au mizat pe complicitatea
cititorilor ca şi pe capacitatea lor de a se amuza la luptele fără drept de
replică ale lui Don Rumata şi prietenilor săi, lupte de capă şi spadă presărate
cu mult umor în genul celor trei muşchetari Athos, Porthos şi Aramis. De asemenea sunt pasaje care descriu atât de
bine putreziciunea şi mizeria acelei societăţi încât simţi aproape organic
respingerea: „Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce
necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără
excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau
decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale
istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi,
lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu
toţii nişte sclavi – sclavi ai credinţei,
sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă
printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu
ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier
– rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al
robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi
ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la
rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel,
îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau
totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau
şi întreţineau ici-acolo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil
de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida
întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau
striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea
era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai
fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…Aceşti
oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără
ei.”
