Lucia Dărămuş, o
autoare de origine evreiască, ne descrie holocaustul prin ochii unui
copil. Convoiul mieilor, titlul cărţii, ne sugerează exact
dimensiunea tragică a omului aruncat din casa lui, din familia lui
şi din viaţa lui doar pentru că s-a născut într-o familie de
evrei. Suntem în 1944 când autorităţile horthyste umple trenurile
până la refuz având ca destinaţie lagărul de la Auschwitz.
Oameni nevinovaţi trebuie să privească în ochi coşmarul soluţiei
finale, mână în mână cu copiii lor doar pentru ideea unei
purităţi a rasei. Hannya, o fetiţă care visează cu ochii
deschişi, e prinsă în acest joc al morţii împreună cu tatăl
ei. Cumva, o fiinţă de lumină pentru ceilalţi deţinuţi norocoşi
s-o aibă acolo pentru că ea spune poveşti care îi fac să
transceadă timpul îngrozitor petrecut în tren şi apoi în lagăr.
Fetiţa are un tărâm fermecat numit LIMELFIA şi trei prieteni –
Negrilă, Gălbilă şi Roşilă. Împreună au aventuri care permit
o libertate a spiritului şi o bucurie nepermisă în acel spaţiu
sortit chinului şi morţii.
Nu doar moartea apare
aici cu totul şi cu totul halucinantă ci şi modul în care unii
oameni aleg să se poarte cu semenii lor în situaţii limită. Sunt
oameni care aleg să se poarte ca nişte călăi cu tovarăşii lor
de suferinţă doar pentru o bucată de pâine în plus, o haină, o
gheată mai bună iarna. Ochiul atent al copilei Hannya înregistrează
exact fluctuaţiile conştiinţei umane şi modul în care eşuează
ele.
Un personaj potrivit în
acest spaţiu al morţii este şi doctorul Mengele care face
experimente absolut oribile pe copii sperând într-o dimensiune a
ştiinţei care să-l ducă pe cele mai înalte culmi. Această
apropiere între inocenţă şi caracterul criminal al celor obsedaţi
de puritatea rasei e lucrul care reuşeşte cel mai bine în
scriitura Luciei Dărămuş. Subiectul în sine nu are cum să nu te
emoţioneze profund şi chiar să te revolte, poveştile, oricum ar
fi ele, sunt îngrozitoare pentru oricine.
Două idei se mai
desprind din acest roman: cruzimea soldaţilor nazişti care ar fi
putut să se delimiteze oarecum de scopul lor care era legat de
puritatea rasei şi renunţarea la un Dumnezeu care ar fi putut
ajuta. Adică atunci când îi omori cu un scop pe oameni, puritatea
rasei, pentru ce mai simţi nevoia să îi şi chinui, aşa cum
făceau ei? Superioritatea omului peste celălalt, pe care îl
consideră sclavul lui, bun de omorât, devine inumană. Soldaţilor
le face o plăcere imensă să chinuie aceste fiinţe care nu
greşiseră cu nimic.
Al doilea lucru de luat
în seamă e legătura deţinuţilor cu Dumnezeu. Oamenii care îşi
pierd copiii, familiile, oamenii care sunt chinuiţi asemenea lui
Hristos, îl ceartă pe Dumnezeu pentru neimplicare în această
nenorocire pe care o trăieşte un neam întreg. Simţi revolta lor
împotriva celui care ar fi putut să-i salveze dacă ar fi existat
în forma pe care Biblia o spune. Iată sunt doar câteva idei care
se pot desprinde şi mai sunt cu siguranţă şi alte provocări pe
care ni le pune în faţă autoarea.
Mai jos puteţi citi un
interviu luat autoarei în care vorbeşte despre Limelfia dar şi
despre viaţa personală:
