Viaţa, aşa cum e ea

Un an din viaţă, filmul britanicului Mike Leigh ne arată dintr-o perspectivă clasică vieţi trăite în armonie şi vieţi la limita dezastrului. Cam aşa cum arată contrariile vechilor greci. O familie care işi trăieşte viaţa la modul ideal, Tom şi Gerri (Jim Broadbent, Ruth Sheen) şi prietenii lor “scăpătaţi” care se agaţă de ei ca de pomul cu roade. Cel mai pregnant personaj este Mary (Lesley Manville), colegă cu Gerri (deşi pe o poziţie mai mică, Gerri fiind psiholog iar Mary secretară) care o asaltează cu cîte o sticlă de vin, la modul cel mai politicos şi, cînd sticla e golită, aflăm şi neîmplinirile ei sentimentale. Un alt prieten al cuplului, tot singur şi nefericit,  îi face concurenţă lui Mary la băutură înfulecînd încontinuu.

Filmul merge pe ideea că singurătatea este o nereuşită personală şi socială a individului, nu un fapt asumat în condiţii neprielnice care poate ţine şi de o personalitate puternică, de un mod de a gîndi şi a privi lumea, cum se mai întîmplă. O viziune unitară care nu face loc ideii de progres, sau atunci cînd o face o pune într-o lumină proastă.

De pildă, independenţa mult trîmbiţată de Mary, maschează un caracter slab, dominat de prejudecăţi. Deşi spune că vrea să-şi schimbe viaţa, să îngrijească o grădină cum face Gerri, să gătească, să aibă prieteni, idealul lui Mary este să îşi cumpere din economii o maşină “mică şi roşie”care după cum vom vedea îi va face numai necazuri. In plus, Mary speră la relaţii noi aruncînd banii pe lucruri şi zorzoane care nu-i aduc decît o pace relativă, de moment.

Regizorul nu face prea mare caz de subtilitate în acest film psihologic, reperele culturale aproape că nu există, e un film “grosier” cu aspecte care trebuie să lovească frontal spectatorul, să-i arate, să-l conducă şi să-l impresioneze apelînd la trucuri cu imagini ostentative, menite să întărească ideea de discrepanţă dintre armonie şi dezechilibru.

Aşa se face că-l urmărim pe Ken, cel singur şi nefericit,  prietenul lui Tom, mîncînd într-un stil barbar, practic fără să respire, într-o viteză incredibilă. Deşi se vrea un film realist, aceste segmente ţin mai degrabă de animaţie. La fel e prezentată nefericita Mary uneori, într-o agitaţie fizică şi verbală copleşitoare dar nici aspectele statice nu sînt de lepădat, de exemplu scena în care stă la masă cu Joe, fiul lui Gerri de care e îndrăgostită, şi recenta lui prietenă. Avem un prim-plan pe chipul lui Mary care parcă tocmai urmăreşte apocalipsa în direct şi, ca parte secundară, discuţia lor despre lucruri banale.

In mod normal, dacă ai expresia asta în timp ce discuţi cu cineva (pentru că Mary vorbeşte în acelaşi timp cu ei), acel cineva se opreşte şi te întreabă dacă nu cumva ţi-e rău. Dar ăştia sînt “aşii” regizorului, actriţa avînd un potenţial uriaş care putea fi exploatat mult mai bine. Chiar şi aşa, nu poţi să rămîi indiferent privind-o, mai ales în ultima parte a filmului cînd sentimentul de milă te inundă, pur şi simplu.

O distincţie aparte are Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom care este pus în situaţia să asiste la disperarea lui Mary deşi trece şi el printr-o dramă pe care o înfruntă cu capul sus, interpretarea lui fiind una excepţională. Dacă tot am vorbit de contrarii, ideea este bună pentru că îţi arată pentru cîteva clipe dimensiunea vieţii în care sîntem aruncaţi. Această scenă este şi cea mai puternică, cea mai bună pe care am văzut-o în ultimii ani.