Expresia pură a libertăţii

Un film despre care poţi să scrii cu inima împăcată că nu are nimic artificial în el, nici ca joc actoricesc, nici în înşirarea secvenţelor destul de îndrăzneţe care compun atmosfera unei adolescenţe rebele, este Tilva Ros, debutul regizorului sîrb Nikola Lezaic. In plan secund, pe tonuri de hip-hop, skaterii din Bor (Serbia), prieteni la cataramă, experimentează jocuri violente pentru a testa rezistenţa lor la durere. In fapt, lucrurile sînt mai puţin complicate : e vacanţă şi gustul pentru aventură polarizează tot acel spaţiu neconvenţional al minei dezafectate din Bor. Alegerea regizorului nu are ca ţintă şocul spectatorului ci prezentarea în etape a unei copilării care începe să se destrame pe măsură ce apar nevoile materiale şi dorinţa de recunoaştere a maturităţii.

Toda, Stefan şi Dunja, alături de prietenii lor, par să se bucure de toată libertatea pe care adulţii au pierdut-o şi nu e vorba aici doar de jocurile extreme, libertatea lor include şi relaţionarea neconvenţională cu lumea care îi înconjoară. Ce e special în acest film ţine de modul de percepere a realităţii : atunci cînd vandalizează un magazin, Toda ţine morţiş ca Dunja să recunoască că e hoaţă pentru că a furat portocale. Prin toţi porii, Toda ne spune : “Deci eu pot să-mi dau cu răzătoarea pe genunchi sau să-mi înfig ace în limbă dacă vreau să mă distrez (deşi aş fi putut foarte bine să cînt la chitară sau să fac alpinism) dar asta nu înseamnă că acţionez la modul haotic, fără un set de valori care să mă definească, fără să ştiu cine sînt şi ce fac”.

Toda ilustrează acest principiu cînd este atacat de un bărbat în faţa unei discoteci şi cu faţa plină de sînge îi întinde un buchet de flori. Pumni, flori, pumni, flori, Toda nu se teme de ridicol nici acum, nici în faţa comisiei pentru angajare (pentru că nu mai poate să stea la nesfîrşit pe banii părinţilor, trebuie să-şi găsească ceva). Toda mai încasează şi de la tatăl lui nişte pumni pe nedrept  (“acum ai început să furi din magazine?”) şi abia de aici începem să-l vedem ca pe o victimă (vă amintiţi de antieroul din Eu cînd vreau să fluier, fluier care încasa palme la greu de i-a uimit şi pe bravii noştri puşcăriaşi? In sala de proiecţie de la Penitenciar, cineva l-a întrebat pe George Piştereanu dacă a numărat toate loviturile). Totuşi, Toda nu-şi duce antrenamentul de sfidare socială pînă la capăt, revolta lui nu depăşeşte pragul unui miting de protest.

Această atitudine îi conferă filmului autenticitatea după care tînjim cînd ne uităm la ecran dar pe care nu prea o iubim în viaţa reală, se ştie că în general oamenii civilizaţi, educaţi, au o spaimă înfiorătoare de situaţii aşa-zis ridicole. Adică, de ceea ce iese din spaţiul pe care ne-am obişnuit să-l considerăm normal dar atunci şi libertatea e modestă, redusă la nivelul aerului de ţarc.