Neputinţă

Uzack este un film care bate monedă pe relaţia dintre doi bărbaţi care nu au nimic în comun (în afara legăturii de rudenie) şi prezintă de la un cadru la altul această destrămare afectivă care se strecoară între ei şi care domină o idee mai amplă, aceea de regăsire a identităţii într-o lume unde totul e schimbător. Criza economică îl aduce pe Yusuf (Emin Toprak) din satul lui la oraş, în Istanbul, la  vărul lui, Mahmut (Muzaffer Ozdemir), un fotograf  care lucrează pentru o fabrică.

Mahmut pare mai degrabă un artist independent, cu un aer de intelectual plictisit – îl vedem în faţa calculatorului cu o bibliotecă enormă pe fundal cum îşi aranjează fotografiile în timp ce Yusuf (care îşi caută de muncă la greu) îi povesteşte cu speranţă că a găsit un loc de muncă dar că aceştia cer un girant. Mahmut schimbă vorba, Yusuf se ridică şi pleacă; Mahmut vine acasă şi curăţă exasperat mizeria lăsată de Yusuf, trage apa la baie; Mahmut se revoltă cînd îi dispare un ceas de argint dar se calmează cînd îl găseşte; Mahmut îi ţine un discurs lui Yusuf  despre ce înseamnă să îţi planifici viitorul, despre proiecte (pe care el, Yusuf, nu le are); Mahmut a divorţat de soţia lui dar nu se poate împăca cu ideea că o să plece cu un alt bărbat şi nu se poate hotărî dacă s-o oprească sau nu.

Ce face Yusuf ?  Yusuf merge în port după o slujbă, se uită la televizor, vorbeşte la telefon cu familia, se hlizeşte ca un copil la o jucărie  şi mai urmăreşte o fată pe care o place.

După cum vedem, Mahmut e în toate, pilonul central care ţine toată acţiunea. Personajul apare ca un fel de vampir energetic care urmăreşte să-l secătuiască pe Yusuf de toţi cei şapte ani de acasă. Altruist atunci cînd îl lasă pe Yusuf să-l ajute în munca lui ca să-i poată da nişte bani pe care să-i trimită acasă şi „malefic” cînd îi impută lipsa de orizont – unui om crescut la ţară care are doar o săptămînă la dispoziţie să-şi găsească ceva. Combinaţia pe care pariază regizorul  (Nuri Bilge Ceylan) stă în momentele moarte care se succed pînă la pierderea răbdării (Yusuf stînd în spatele lui Mahmut la televizor ca o umbră plus intersectarea lor pe holul casei) şi tensiunea mocnită aproape de criza de nervi care se stinge într-un sentiment de neputinţă şi lehamite ( Mahmut nu-l dă afară din casă pe Yusuf).

Majoritatea scenelor par să bată pasul pe loc (cum întîlnim la Cristi Puiu) şi astfel să ne lase să intrăm în trăirea personajelor şi să se intensifice ca la Nikita Mihalkov care face cu două personaje într-un apartament un război cumplit (vezi Fără martori).

Prins între Yusuf şi femeia pe care încă o iubeşte, Mahmut este o ilustrare a neputinţei domestice (nelipsitul fotoliu şi televizorul la care rulează programele în neştire, „vizitele” femeilor care îi mai amorţesc plictiseala fac din el un de şoarece de casă ca acela pe care se chinuie să-l prindă).

Alternarea acestor cadre cu cele din port (strălucirea soarelui în apă, valurile, vapoarele) îndulceşte caracterul uniform şi exasperant al apartamentului ca şi celelalte efecte de „produs” melancolie cum ar fi ploaia sau zăpada la care putem privi îndelung cu protagoniştii. E o metodă bună de a ne „clăti” ochii şi de a ne muta puţin atenţia de pe acţiune  pe meditaţie. Özcan Alper în Sonbahar ne amăgeşte cam în acelaşi mod, natura este o parte din fiinţa/melancolia personajelor – decît un cadru lung pe o privire tristă sau îngrijorată, mai bine un val care se loveşte în mod repetat de dig.