Un basm modern

După ce-am văzut Burlesque: vis împlinit  mi-a părut bine de un singur lucru, acela că am văzut-o pe Cher interpretînd două melodii. N-ai putea confunda vocea lui Cher sau a Barbarei Streisand, o altă interpretă strălucitoare, aşa cum nu poţi merge cu spatele fără să ţi se pară ciudat. Pentru că amîndouă sînt atît de originale, jocul lor actoricesc n-ar fi putut să rămînă cu mult mai prejos.

În schimb pe Ali  (Christina Aquilera), partenera de joc a lui Cher din Burlesque, cîntăreaţă de top dar debutantă în actorie, o poţi pierde uşor într-un serial de tip Prietenii tăi. Pe scurt, o fată din provincie hotăreşte că nu poate rămîne o viaţă întreagă chelneriţă la barul comunal şi pleacă la Los Angeles cu bani furaţi de la patronul care întîrzia să-i dea salariul. E conştientă de faptul că e înzestrată artistic şi îi trebuie doar un strop de îndrăzneală să reuşească în viaţă.

 Ali ajunge la cabaretul Burlesque Lounge care e patronat de Tess (Cher)  şi, ajutată de barmanul Jack ( Cam Gigandet), un instrumentist la fel de „visător” ca şi ea, începe să urce treptele succesului, aşa cum ne anunţă şi titlul acestui film.  Ali începe prin a învăţa din mers cu tava în mînă pe lîngă mesele clienţilor toate dansurile de pe scenă şi o convinge pe Tess să o lase să încerce.

Aici Ali şi Tess au în comun voinţa de a-şi urma visul : una care nu vrea să vîndă cabaretul şi riscă evacuarea pînă în ultima clipă şi cealaltă care vrea să ajungă „o stea”. Fireşte că visul unui om aflat la o scară mică, care vrea să învingă, emoţionează. Dar scenariul, scris tot de regizorul filmului, Steven Antin,  nu are o structură liniară şi convingătoare care să o prezinte pe Ali drept cîştigătoare pe merit.

În primul rînd, nu prea o vedem exersînd acele dansuri pentru care nişte dansatoare adevărate ar transpira ore în şir. O fi ea talentată, dar nu ne e prezentată şi ca genială ca să putem crede că doar privind la scenă şi mişcînd puţin braţele pe stradă în mers, poate să facă exact ce fac colegele ei, ba chiar mai mult. Putem spune acelaşi lucru despre vocea ei, fără un background adecvat, nu ştim de unde s-o luăm. Începutul filmului ne-o dă de-a gata, cîntăreaţă formată care nu mai are nevoie de repetiţii într-un studio. Cam toate lucrurile pe care le face merg pe varianta rapidă, uşoară, are nevoie doar de îndrăzneală şi jobul e al ei.

Conflictul, dacă există unul,  e aplanat prin mici glume, prin vocea cîntăreţei Christina Aquilera (deja celebră) şi prin dans.

Nici viaţa amoroasă a lui Ali nu e mai puţin previzibilă : doar să fii adormit să nu-ţi dai seama că va rămîne cu instrumentistul care a găzduit-o şi, fată bună şi cinstită cum e, va refuza în final avansurile afaceristului care vrea să îngroape cabaretul lui Tess. La sfîrşit totul e frumos şi bine: colega invidioasă şi alcoolică vine să se împace cu Tess şi Tess o iartă, Tess recîştigă cabaretul cu ajutorul lui Ali (de unde vedem că un bine făcut se întoarce înzecit), barmanul care compune cîntece în timpul liber îşi află şi el succesul prin intermediul iubitei lui, Ali, care le cîntă pe scenă.

Poate că filmul ar fi ieşit bine dacă aceste etape nu ar fi fost derulate prea repede. Mai cinstit ar fi fost din partea regizorului să se concentreze pe unele aspecte, nu pe toate acele lucruri care fac ca viaţa unui om să fie împlinită. Eventual un serial pentru televiziune unde sînt sigură că ar fi avut un succes maxim.

Nu demult am văzut, în cadrul filmelor de la Cannes prezentate la Bucureşti, filmul Tournée în regia lui Mathieu Amalric care reda povestea  unei trupe de stripteuze intitulată New Burlesque, condusă de  Joachim ( Mathieu Amalric), fost producător de televiziune. Ideea merge tot pe perseverenţă, aceea de a nu eşua în lumea spectacolului chiar cu fete puţin trecute de prima tinereţe care nu-şi mai pot vedea viaţa altfel decît aşa cum se desfăşoară ea în cabaret.

Îmbucurător pentru Amalric a fost faptul că nu a dat deloc impresia că trişează ca să obţină emoţie de la spectator. Sentimentul ratării, singurătatea, spectrul sărăciei sînt prezente şi chiar fac casă bună cu spectacolul strălucitor pe care îl desfăşoară fetele, chiar cu puţinele momente de glorie şi de intimitate. Sigur că la sfîrşit nu se termină totul cu bine ca în filmul lui Antin, pentru că astfel de probleme nu îşi au o rezolvare : trăieşti cu ele, luptînd mai departe pentru ceea ce faci şi în fond, pentru ceea ce eşti. Această luptă continuă pentru a reuşi este mai adevărată şi mai grăitoare pentru spectator decît un final modest de basm modern.