Cîteva perle

Cîteva perle culese din volumul Anticiclopedia filmului (Emmanuel Prelle

şi Emmanuel Vincenot):

SCRIPT DOCTOR : Atunci cînd un scenariu se îmbolnăveşte grav şi toate leacurile tradiţionale dau greş, producătorii apelează la ceea ce americanii numesc un Script Doctor. Inspirînd încredere la cei 50 de ani ai săi, cu părul alb şi cu un pix roşu în mînă, acest bărbat puternic şi în acelaşi timp misterios poate fi contactat pe mobil la orice oră din zi şi din noapte. Intervenţiile lui se desfăşoară mereu cu cea mai mare discreţie, pentru menajarea orgoliilor. Iată diversele afecţiuni pentru care acest domn face vizite la bolnavi, pe procente:

-          Fractură multiplă a schemei actanţiale: 17%

-          Infarct de sinopsis: 41%

-          Hipertrofierea efectelor vizuale: 24%

-          Ruptură a ţesutului narativ: 18%.

Diagnosticele puse de Script Doctor sunt literă de lege, iar scenariştii îi urmează întocmai reţeta, chiar dacă uneori tratamentul doare: puncţii ale intrigii, amputarea clişeelor, grefe de happy-end.

FEMEIE (film de o) : De obicei, filmele semnate de femei sunt prezentate, cu mare risipă de fluturaşi, în cadrul unui festival organizat nu departe de Paris. Ca să ajungi acolo, trebuie să iei metroul. Să găseşti un autobuz. Să mergi pe jos treizeci de minute. Să nu-ţi pui tocuri înalte. In hol este instalat un automat de iaurt. Scările sunt acoperite cu fetru mov. Regizoarea are voie să fumeze în sală.

Literatura feminină (cu amintiri din pension, motani filozofi şi amoruri istorice) le dă reprezentantelor sexului slab curajul de a spăla vasele, dar nu şi tupeul de a le arunca pe geam. Filmul regizat  de o femeie invită, din contră, la revoltă. El îţi ordonă nu să împătureşti, ci să sfîşii.

Îţi scriu că te părăsesc, nu mai pot; ai mîncare în frigider.(Bulle Ogier, într-un film regizat de o femeie).

FILM CULT: Filmul cult este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: nimeni nu l-a văzut, însă toată lumea vorbeşte despre el.

IMPERIUL CENZURII CONTRAATACĂ : Anumite practici contra naturii sunt prea adeseori evocate în filmele noastre, dovedindu-se vătămătoare pentru inocenţa publicului american: aşa justifica ministrul J.Hays cenzura impusă studiourilor de la Hollywood între 1930 şi 1960.

“Codul Hays” se bazează pe respectarea a patru principii sacre:

-          Morala: amorul nu trebuie prezentat ca un scop în sine.

-          Decenţa: organele sexuale (glota, buricul), nu trebuie arătate.

-          Ordinea publică: preşedintele SUA nu poate fi asociat cu nici o orgie.

-          Demnitatea persoanei: un om poate mîngîia un animal, nu însă şi viceversa.

GAGMAN: Gagmanul este un copil mare, care de Crăciun primeşte jucării dacă a fost amuzant tot anul. Este invitat la toate evenimentele mondene, prezenţa lui asigurînd buna dispoziţie. Dar seara, înapoi în camera lui tristă şi tăcută, comicul e cuprins de singurătate, căci Academia refuză folosirea femininului gagwoman.

DRIVE-IN: De ce nu există cinematografe drive-in decît în America? Foarte simplu. In Anglia, e prea multă ceaţă. În Olanda, sala ar fi inundată cît ai zice peşte. În Laponia, nu e niciodată noapte. În Coreea , proiectorul este în Nord, iar ecranul în Sud. Iar italienii nu suportă ideea de a sta două ore la volan fără să depăşească maşina din faţă.

UN MISTER DEZLEGAT: Se ştie că, în perioada maccarthyismului, Walt Disney nu s-a codit să-i denunţe pe “roşii” Comitetului American de Supraveghere. Unii afirmă că Disney a trecut-o pe linie moartă pe însăşi mama lui Bambi, bănuind-o de simpatii comuniste.

ZÎMBET: În medie, un actor american are de două ori mai mulţi dinţi decît un actor european.

Dramele noastre

Aşteptam un film românesc, cu o  recuzită realistă şi simplă care să mă ţină lipită de ecran chiar şi aşa, fără mari prefaceri în scenariu şi fără replici memorabile. Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, filmul lui Adrian Sitaru reuşeşte performanţa  de a aşeza individul dincolo de întîmplările zilei – ele nu sunt absorbite de personaj, nu se pierde în ele, nici nu le stăpîneşte – e drama unui om care se luptă cu el însuşi atunci cînd e nevoit să traverseze unul din necazurile vieţii. Alex (Bogdan Dumitrache) primeşte un telefon de la tată care îl anunţă că mama lui a făcut un accident cerebral. Alex fuge la spitalul de provincie în care e internată mama lui (Nataşa Raab) şi de aici încep frămîntările şi fuga nevrotică între patul de acasă şi patul de spital.

Deşi în cea mai mare parte a timpului ni se arată o cameră de spital, nu sînt indicii la nivel de scenariu care urmăresc să şocheze vizual spectatorul - o pacientă din salon poartă o mască de iepure şi groaza se disipează în bobîrnace satirice înşelătoare căci pînă la sfîrşitul filmului regizorul nu ne iartă, dar tot protector ne arată, din spate, „o tragedie” care hohoteşte încetişor; o altă pacientă care e operată pe creier e vioaie şi dispusă la glume, ba chiar o ajută pe vecina ei de pat în treburi de rutină. Gingăşia cu care regizorul manevrează personajele trece dincolo de întrebarea legitimă dacă salonul bolnavelor e cît de cît civilizat, dacă au tot ce le trebuie, dacă doctorii şi asistentele îşi fac datoria fără probleme (de exemplu, mitica şpagă e expediată de regizor prin faptul că bolnava, fostă profesoară, e îngrijită de foste eleve, acum asistente şi că doctorul e recunoscător pentru chestiuni mai vechi). Oricum Alex are o situaţie care pare destul de bună şi asta ne dă ocazia de a vedea zbaterea lui interioară doar într-un singur sens.

Atmosfera de spital nu e una sumbră şi personajul principal nu e o victimă a sistemului ca în Moartea domnului Lăzărescu. Sumbru şi victimă a propriului sistem interior, Alex desfăşoară obsesia lui programatic, în porţii echilibrate : la masă, pe patul de spital, în patul personal, la o întîlnire cu prietenii, pe stradă. Gîndul că îşi poate pierde mama ia proporţii cosmice şi detaliile practice, atît de importante în viaţa reală (şi nu cea imaginară, care-l terorizează) trec neobservate : banalul iaurt şi brînza dulce pe care le cumpără pentru mama care ţine regim, au un coeficient nepermis de grăsime şi devin astfel pretexte şi mici instrumente de tortură pentru o nouă criză a eroului care face eforturi vizibile să rămînă civilizat în relaţiile cu ceilalţi.

 Pastiluţa roz face şi ea parte din arsenalul chinuitor, atunci cînd face gafa de a-şi trata mama în absenţa doctorului. Toate bune şi închegate aici pentru un scenariu „curat”, care vrea să scoată în faţă un om posedat de grijă ca posedat de diavolul din cărţile vechi. Dar te întrebi (iată şi gafa regizorului) – şi pe bună dreptate - cum se poate ca o doctoriţă să ia cîte o „pastiluţă roz” pe zi, aşa cum ţine ea să-l asigure pe Alex ? Din moment ce el îi cere o pastilă pentru „liniştirea” mamei care plînge şi e agitată, şi ea îl sfătuieşte să îi dea doar jumătate (deşi ea lua una întreagă în fiecare zi), atunci înseamnă că doctoriţa noastră e scăpată de la un spital unde avea alt statut.

Uneori, personajele se uită prin cameră la noi, spectatorii, şi vorbesc ca şi cum noi am face parte dintre prieteni sau din familie – un procedeu grozav pentru că Adrian Sitaru a abordat acest subiect sensibil prin care am trecut toţi, într-un fel sau altul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Reuşita filmului e exemplară poate şi pentru faptul că Bogdan Dumitrache a făcut un rol excelent şi Nataşa Raab a întrupat toate mamele : uneori optimistă, alteori dificilă, desele schimbări de dispoziţie ne-au permis să ne încadrăm cumva propriile scheme de viaţă. Autorul scurtmetrajului Valuri a dezvoltat nesiguranţa, angoasa, drama, care „pluteau” cumva în creaţia lui, neduse pînă la capăt, în această declaraţie de dragoste foarte reuşită.