Iubire nedesluşită
de Mircea Ivănescu
să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfîrşi
peste cîteva săptămîni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mîini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
cînd citiseşi odată că cea mai bună cale de-a suporta
indiferenţa ei este să ţi-o închipui plecată, doar că acum
nu ţi-o închipui absentă – ştii că nimic- ca într-o moarte-
nu ţi-o mai poate aduce acum, aici, e ca o moarte.)
şi fără să te gîndeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca pînă la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada – şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mănîncă zăpada,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gîndeşti – c-are să se termine -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu