Ileana Mălăncioiu

Cîntec de primăvară

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Dar o să fie bine la toamnă,

Dar o să fie bine la sfîrşit.

Dar o să fie bine după aceea,

Cînd nu vom mai şti nimic,

Dacă nu vom mai şti nimic,

Dar cine ştie.

Oricum o să fie bine,

Vine o vreme cînd totul e bine,

Dar eu mă încăpăţînez să cred

Că încă nu e vremea.

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Am plecat la munte să mai uit o vreme

Şi-am început din nou să urc muntele.

Sentimentul muntelui

Soare cald şi vînt de primăvară,

Numai sus pe culme e zăpadă,

Ne gîndim la ea cu nostalgie,

Dar cine mai urcă muntele să o vadă?

Stîncile lucesc în zarea albastră,

În faţa lor toate lucrurile par mărunte,

Cum o fi oare să ai sentimentul muntelui

Atunci cînd eşti munte?

Munţii nu ştiu nimic despre măreţia lor,

Numele lor e luat ades în răspăr,

Unii oameni au înnebunit şi cred că sînt munţi,

Dar cine poate să le spună acest cumplit adevăr?

În creierul meu

În creierul meu sta muntele spre care priveam,

Răsturnat, chircit, îngropat,

Să aibă loc tot, să-l iau cu mine

În ziua în care-am plecat.

Ce e în creierul tău, am fost întrebată,

Un munte, am răspuns cu seninătate,

Şi m-au luat şi m-au dus cu munte cu tot

Şi mă sprijineam în tăcere de stîncile luminate.

Dar ei au scos tot muntele, piatră cu piatră,

Şi s-au mai uitat o vreme în capul meu proaspăt tuns

Ca într-un ou foarte limpede

Şi li s-a părut şi mai de nepătruns

In memoriam

                    Lui Marin Preda

Ce ar fi să dispară hotarul acesta definitiv,

I-am spus odată, pe cînd era fericit,

Să putem trece-aşa, numai ca să vedem cum este,

Şi să ne bucurăm că ne-am reîntîlnit

Tot aici, la masa aceasta la care stăm,

Şi el a tăcut şi eu începeam să mă tem

Şi el a zis : bine, dar atunci de ce să mai trecem,

De ce să nu stăm aici şi să bem.

Şi parcă nu ne-ntrebase numai pe noi

Şi nu mai era fericit cum a fost la-nceput,

Se uita fix la omul acesta care-a depăşit orice măsură

Şi-o vreme n-a mai rîs şi n-a mai băut.

Adică să trăiască şi el aşa, la nesfîrşit,

A-ntrebat apoi, c-o voce moale, ca de mătase;

Nu, a răspuns hotărît, mai bine să murim toţi

Şi-a rîs din nou, ca şi cum totul se aranjase.

Doi prieteni

Ninge, se-acoperă încă o dată urmele

Acestei ierni foarte triste,

Ninge pe acei care s-au dus de parcă

Nici n-ar fi trebuit să existe.

Eu vreau să ies de-aici, cine ştie

Cîte ierni aş mai putea să apuc,

Îmi iau în spate acest cimitir

În care ninge încă şi mă duc.

Doi prieteni îmi strigă încet din zăpezi,

Draga noastră, aşa n-ai să ne poţi duce,

Nu ţi se poate-ngădui mai mult

Decît o cruce.

Din antologia Urcarea muntelui, Corint, 2007