BLUES
I
Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag
al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune
cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală
cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească
şi mai ales femeiască o poate trăi
poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli
de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să
provoace
în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît
şi
în inimă, ficat, intestine şi sînge
mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi
de plămîni
o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,
un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,
o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,
dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine
căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă
parşivă şi lungă
ne aruncam în toate nimicurile
voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat
ne certam pentru bani şi apoi
ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă
şi rătăceam
BLUES
A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb
direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o
vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un
sentiment al ratării fără margini.
şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre
Postmoderne,
devin Atentă ca şi în preajma morţii.
Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de
Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are
în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.
scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel
şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau,
stingherite,
cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.
eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,
cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul
cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri
uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu
aur,
să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa
familiei mele.
sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu
Dumnezeu,
îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor
lumii.
BLUES
Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă
înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur
împrejur
pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape
de
nebunie şi sinucidere.
noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai
aproape
de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori,
justificate
de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca
aburul
în aerul rece al dimineţii.
nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,
în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de
vreme.
sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele
mele
erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai
că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi
simplu,
şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de
reguli şi legi
inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă
sofisticată
ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile
de neocolit,
complexele de superioritate sau de inferioritate ale
masculilor
pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.
să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu,
deşi eşti
un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi
preţuit.
fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.
iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina
scrisă.
măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei,
suferinţa din care
se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd
scrii, de a te
lovi sub centură,
atunci cînd năvăleşte forţa.
Din volumul BLUES, Albatros, 1997
