Angela Marinescu

BLUES

 

     I

Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag

al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune

cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală

cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească

şi mai ales femeiască o poate trăi

poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli

de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace

în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît şi

în inimă, ficat, intestine şi sînge

mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni

o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,

un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,

o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,

dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine

căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă

parşivă şi lungă

ne aruncam în toate nimicurile

voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat

ne certam pentru bani şi apoi

ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă

şi rătăceam

BLUES

A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb

direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o

vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un

sentiment al ratării fără margini.

şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,

devin Atentă ca şi în preajma morţii.

Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de

Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are

în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.

scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel

şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,

cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.

eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,

cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul

cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri

uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,

să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa

familiei mele.

sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu Dumnezeu,

îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor lumii.

BLUES

Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă

înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur împrejur

pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape de

nebunie şi sinucidere.

noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai aproape

de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori, justificate

de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca aburul

în aerul rece al dimineţii.

nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,

în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de vreme.

sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele mele

erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai

că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi simplu,

şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de reguli şi legi

inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă sofisticată

ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile de neocolit,

complexele de superioritate sau de inferioritate ale masculilor

pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.

să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu, deşi eşti

un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi preţuit.

fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.

iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă.

măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei, suferinţa din care

se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd scrii, de a te

lovi sub centură,

atunci cînd năvăleşte forţa.

Din volumul BLUES, Albatros, 1997