Despre oameni şi oameni
M-am gîndit, văzînd reclama la Despre oameni şi melci în
timp ce aşteptam să înceapă filmul la care venisem, The Best Exotic Marigold Hotel, că are toate semnele unui film lejer care coboară spre
prostesc şi hilar. Nu zic că m-am săturat de filmele astea, pentru că nu am
văzut destule astfel încît să-mi pot permite să pun o etichetă şi, în general,
am fost mulţumită de producţiile româneşti. Merg întotdeauna cu bucurie la un
film românesc chiar dacă se mai întîmplă să plîng după bani ca la Bună! Ce faci? sau Tatăl fantomă (nu pun la socoteală scurtmetrajele, acolo jalea e
mare, dar le dau pe cele mai recente, cum ar fi Orizont sau Tabăra din Răzoare prezentate la pachet
cu Chefu’, acesta din urmă fiind chiar foarte bun, şi în situaţia asta,
un fel de „urma scapă turma”).
Ei bine, m-am înşelat. Filmul lui Tudor Giurgiu ne prezintă nişte oameni,
în România anului 1992, care luptă pentru păstrarea locurilor de muncă într-o
fabrică care e deja falimentată şi pusă în vînzare (de regulă, ăştia sînt paşii
celor puşi pe prăduieli). Directorul fabricii (Dorel Vişan) aranjează cu doi
francezi, tată şi fiu, vînzarea în condiţii care să-i aducă şi lui beneficii
chiar dacă asta înseamnă să lase pe drumuri 1000 de muncitori. Din fabrică
vedem mai degrabă cîteva birouri şi spaţiul din curte unde se agită
sindicaliştii în frunte cu Gică (Andi Vasluianu) cărora le-a trecut prin minte
că ar putea salva fabrica cumpărînd-o cu banii pe care i-ar putea cîştiga
vînzînd spermă la o bancă de profil. Avem cîteva imagini şi cu Michael Jackson
care venise în acel an în România, un eveniment care deschide filmul fără să
lase cine ştie ce efecte asupra muncitorilor – un salut, dacă pot spune aşa, la
Visul lui Adalbert (Gabriel Achim),
care pune în prim-plan victoria echipei Steaua cu eroul Duckadam.
Apoi avem o secretară (Monica Bârlădeanu) care îl mănîncă pe pîine pe
sindicalistul Gică, om însurat şi tată care nu se poate împotrivi farmecelor
feminine, în general. Cred că talentul lui Tudor Giurgiu stă în reaşezarea unor
cadre pe care le credeam cît mai „întinse” : Manuela, secretara, dă dovadă de
simţire omenească deşi de la început ne este prezentată ca o poamă rară aşa cum
face amor pe acoperişul fabricii şi, mai tîrziu, cum este mîngîiată de
directorul prăduitor, francezul care pare îndrăgostit de ea, deşi ne aşteptăm
pe parcurs să vedem cum îşi scoate monstrul prin el ghearele şi colţii, e chiar
îndrăgostit, soţia lui Gică (Andreea Bibiri) care pare cicălitoare de profesie
şi ţaţă dă dovadă de un mare rafinament
pînă la sfîrşitul filmului şi chiar Gică reuşeşte să-şi spargă învelişul
superficial în urma unei nenorociri care îl loveşte din plin. E cea mai reuşită
secvenţă a filmului, aceea cînd Gică vine acasă cu o bicicletă pentru copil,
afară plouă şi cei doi soţi îşi spun în cîteva cuvinte o viaţă.
Mă aştept ca Monica Bârlădeanu să primească un premiu pentru interpretare,
măcar pentru faptul că şi-a etalat toată gama de zîmbete şi expresii la
concurenţă dură cu Dorel Vişan, un evantai credibil şi uşor de suportat în
acest film care vrea să fie mai degrabă contemporan şi visceral decît teatral.
