Poezie chiliană

Iată ce minune de carte am găsit cu poezii din 1900 :

ALFONSO ALCALDE

          (1923)

Eram născuţi unul pentru altul

În realitate eram născuţi unul pentru altul,

Niciodată nu am auzit un „da” sau un „nu”.

Mîncam amîndoi din aceeaşi farfurie.

Ea citea, eu dormeam.

Transfuzia de idei era perfectă.

Ne dam întîlnire cu rudele în fiecare duminică.

Schimbam între noi pateuri cu carne şi planuri

mărunte, foarte economice : să cumpărăm arahide,

să citim o revistă, să călătorim cu trenul.

N-ai de ce să-ţi complici existenţa.

Acesta era sloganul preferat.

Întotdeauna vorbeam între noi:

-         Bună ziua. Cum vă simţiţi?

-         Noapte bună. Mulţumesc bine. Şi familia?

-         Bine şi ea. A dumneavoastră?

Dar vom îmbătrîni împreună. De asta

Nu mă-ndoiesc. Ceilalţi au infernul lor.

Apropie-te, fiindcă mi-e frig. Acestea

sînt ispitele care ucid. Te cunosc

din amintire. Mă cunoşti din amintire.

Timpul se schimbă. Altădată ploua mai mult.

Ne plăcea să ne plouă. Eram tineri. Citeşte-mi,

te rog, starea vremii : nordul însorit...

Noapte bună, iubito. Întoarce ceasul. Ai închis

toate uşile în afară de una? Mîine,

Mîine va fi o altă zi.

Mîine...

RAUL  RIVERA

        (1926)

Doamnele Perez, Sandoval, González,

femei maestoase

care cresc cîte zece copii

şi vînd pateuri în fiecare duminică.

Femeile din satele mai mici,

din Pinto, din Turquia,

din Rarinco şi Pua.

Femeile din cartierele mărginaşe

şi din pieţele de legume,

cele care înaintează surîzînd

prin mulţime

cu coşurile pline de pere,

de coriandru şi de roşii.

Cele care nu pot trăi fără supa aburindă

şi borşul pescăresc.

Doamnele Torres, Alvarez, Rodriguez,

cele ce-şi duc copiii la şcoală

şi împletesc pantofiori

pentru păpuşile fiicelor lor,

în Rengo, în Quilicura,

în Salamanca.

Stăpîne peste spălatul rufelor

şi peste grădini,

soţii de meşteri tîmplari

sau văduve de sergenţi dispăruţi.

Femeie chiliană, dumneata, cea care lupţi

împotriva beţiilor bărbatului

şi pui pe masă

pepenele mustind a vară,

dumneavoastră, cele ce-i învăţaţi

pe copii să nu mintă nicicînd,

dumneavoastră, cele ce vă ocupaţi

de tîrguielile casei, de sărbători,

de înmormîntări şi nu uitaţi

să petreceţi frumos şi să dansaţi.

Astfel v-am cunoscut,

pregătind rachiul în Villa Alegre,

vîslind pe apele din Chiloé,

încălzind clătite în Natales,

la flacăra unei lumînări.

Cu o demnitate atît de limpede,

cu principii morale atît de exacte,

atît de sigure şi binevoitoare,

încît sărăcia nu-i decît

un fum care se duce,

mîini aspre

şi un şorţ pătat de tristeţe.

Şi poate părul alb

şi cîte o încreţitură pe frunte

pentru moartea fiecărei rude.

N-are importanţă,

inima voastră este hotărîtă şi bună,

supravieţuind durerii

şi necazurilor fiecărei zile.

În ciuda supărărilor şi a lipsurilor

nu vă lipseşte credinţa

în munca voastră,

nici rufele în albie.

Doamnă,

de multe ori, văzîndu-vă,

m-am întrebat cine

vă recunoaşte truda şi chinul,

demnitatea,

puterea şi cumpătarea

cu care hrăniţi

această ţară

aspră şi lungă,

în formă de copil?

NICANOR  PARRA

        (1914)

Chile

Îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi,

frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile,

plecînd şi venind pe străzile din centru

sau pe cele din împrejurimi,

preocupaţi-livizi-morţi de spaimă,

din motive de ordin politic,

din motive de ordin sexual,

din motive de ordin religios,

nesocotind existenţa oraşului

şi a locuitorilor lui :

chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui

nu s-au născut încă

şi nu se vor naşte înainte de a muri,

iar Santiago de Chile e un deşert.

Credem că sîntem o ţară

şi adevăru-i că sîntem doar peisaj.

WALDO ROJAS

           (1943)

Antonius Block juca şah cu Moartea lîngă mare,

pe nisipul presărat cu nebuni şi cai învinşi.

Între timp, Juan, scutierul lui, socotea pe degete

           jocurile, fără să ştie

că de fapt socotea peregrinii

           unei caravane ciudate.

(Mă socotea şi pe mine, chiar

dacă nu-mi place şahul

decît foarte rar

             şi sînt în stare să pierd

             în mod jalnic nu joc.

             Să beau după aceea cu învingătorul

o sticlă întreagă fără să simt.)

Dar Antonius Block era fără îndoială un mare jucător,

chiar dacă a pierdut ultimul său joc cu viaţa.

Antonius Block, întors din Cruciade, n-a vrut să ştie

că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut şahul,

dacă ar fi existat cu adevărat vreodată.

Spre fericirea lui, toată povestea asta

se petrecea într-o sală de cinematograf.

O lume în miniatură pe o pînză de trei metri pătraţi.

Celelalte personaje au plătit consecinţele

       cînd s-a terminat filmul.

Ar fi bine să susţinem că acum şahul e ceva

           depăşit, o modă apusă,

în ciuda obiceiului pentru simbol,

pentru pătratele albe şi negre,

niciodată conciliabile, în care

          viaţa luptă prin lovituri de coadă.

BRAULIO ARENAS

           (1913)

Piaţă de provincie

Piaţa nu era decît această fată

care străbătea piaţa pe bicicletă, aproape nebună,

nu era decît acest popor de vrăbii al căror rege e pîinea,

cu visuri ce pluteau în jurul statuii

unui politician al cărui nume rămîne uitat.

Nu era decît această zi dinaintea vremii, întunecată,

această scrîşnire împotriva frigului şi sărăciei,

această plăcere grăbită de a se regăsi fiecare pe sine însuşi,

plimbîndu-se prin piaţă în sus şi în jos,

ca o vrabie neştiutoare mestecînd pîinea lumii.

ARMANDO URIBE ARCE

          (1933)

Mă aşez la masă şi închid ochii să nu-mi văd surorile

ele închid ochii să nu mă vadă pe mine

şi mîncăm, vorbim tare, ne certăm, sîntem ironici,

cu ochii închişi şi veştejiţi.

Intră slujnica aducînd castronul cu roşii

şi nu sînt amare,

uleiul nu s-a schimbat în măsline,

nici supa nu a murit de ruşine.

E o linişte desăvîrşită, o imensă linişte

străpunsă uneori de cîte un rîs sarcastic,

de cîte un strigăt de furie sau de foame,

ori de un mîrîit de mare plăcere.

Stăm aşa pînă cînd totul se sfîrşeşte,

pînă cînd s-a terminat şi cu „ultima cină”,

cînd poţi să-ţi laşi sufletul şi să alergi

să-ţi cauţi trupul, bineînţeles, dacă există.

Antologia poeziei chiliene, editura Univers, 1980