Citesc tot mai des în presă despre
„iubitorii de cîini” şi „iubitorii de oameni”. Cei care apelează la dihotomia
asta au preluat din discuţiile de pe internet şi o parte din clişeele vînturate
de presa vînătoare de rating. Cred că puţină gindire logică nu strică, dar să
nu fie o logică pură, construită pe nişte puncte în neant : viaţa ne-a arătat
că acolo unde nu există destulă voinţă pentru civilizaţie, nu există nici şansa
unei vieţi trăite în armonie cu ceea ce construieşti de-a lungul
timpului. După mine, un iubitor de oameni
care întinde o mînă de ajutor unui prieten, nu face asta în acelaşi timp
în care chinuie sau omoară un cîine. Aceşti oameni respectă bătrînii, fac acte
de caritate în măsura în care pot să o facă, îşi salută vecinii care poate îi
înjură că au o maşină mai frumoasă, trăiesc deci în spiritul şi legea bunului
simţ. Aceşti oameni sunt conduşi de sufletul lor, nu de manipularea care se
practică de ani de zile în România, o Românie pe care unii politicieni au vrut
s-o împartă în „iubitori de oameni” şi „iubitori de cîini”, în şomeri şi
angajaţi, în bătrîni şi tineri, bugetari şi privaţi. Un om care iubeşte
oamenii, o să aleagă întotdeauna soluţii civilizate şi pentru maidanezii pe
care atîtea guvernări i-au chinuit, le-au furat banii alocaţi pentru
sterilizări şi adăposturi, i-au hingherit, i-au omorît.
Civilizaţie nu înseamnă să omori tot ce prinzi ci să găseşti soluţii şi
resurse pentru a combate cauzele apariţiei lor. Alegînd să omori doar efectul,
nu faci decît să protejezi cauza. Şi asta se întîmplă îndeosebi acolo unde
există nepăsare crasă şi nesimţire combinate cu interesele financiare şi
electorale.
Nu rezolvi problemele omorînd,
înjurînd, bîrfind, împrăştiind zvonuri, bătîndu-te cu pumnul în piept pe
facebook sau pe blog, în pagina de ziar sau de împachetat salamul.
Sigur că mai există şi excepţii, un om care iubeşte doar animalele şi le
trage un şut în dos semenilor dar nu trebuie să ridicăm asta la rang de lege,
tot aşa cum ştim că o floare nu aduce primăvara sau aşa cum ştim că un preot cu
sufletul arvunit nu trebuie să atragă anatema asupra tuturor preoţilor devotaţi
cauzelor sfinte. Da, dragă Daniela, sînt excepţii pe care trebuie să le
îndurăm, să le înţelegem. Invers, aşa cum
spuneam în deschiderea acestei scrisori, un „ iubitor de oameni” este un om
normal. Normal, într-o Românie suprarealistă? Da. Pentru că nu poate altfel. A
fi om nu este un lucru care se poate negocia. Nu poţi să fii mai puţin sau mai
mult om.
Trebuie să-ţi mai spun, draga mea,
că mă leagă de biserică două lucruri esenţiale : vîrstnica mea prietenă care acum e pe patul de moarte şi
tradiţia. Despre prietena mea sînt multe de spus, dar n-o s-o fac aici. A
lucrat la biserică pînă a căzut. Dădea tot ce strîngea din pomenile de la
slujbe altor oameni mai necăjiţi şi
uneori uita să-şi mai oprească şi pentru ea. Jumătate din pensie se ducea
pentru hrănirea maidanezilor. Au fost ani zbuciumaţi dar frumoşi din viaţa
noastră.
Biserica a mai însemnat şi un refugiu pentru oamenii care aveau nevoie de
ea în vremuri de restrişte. Multă vreme a ajutat poporul ăsta să reziste, să
rămînă în picioare. Au fost preoţi care
au făcut puşcărie pentru convingerile lor şi asta mă duce cu gîndul că ei sînt
adevăraţii stîlpi de care oamenii se ţin şi care fac posibile, în continuare,
tradiţiile. Pentru ei, nu ocolesc biserica dar nici nu o substitui Dumnezeului
din sufletele noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu