Lupu – O fata morgana

Debutul în filmul de lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă este grandios ca stil de regie şi minimalist ca joc  în schema utopică a unui băiat de 16 ani care îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar învîrti într-un carusel. Lumea pe care deschide ochii în fiecare dimineaţă e mică dar plină de semnificaţii : mama băiatului, văduvă, vrea să-şi refacă viaţa. În paralel, băiatul se îndrăgosteşte pentru prima dată de Clara, o fată la fel de consistentă ca o fata morgana. Vecinul băiatului, un bătrîn văduv care are iluzia că soţia lui încă trăieşte, este ajutat din cînd în cînd la treburile casei. Vasile, un tînăr la care se strîng toţi copiii din bloc să se joace pe calculator.

O dimineaţă  pentru Lupu (Mihai Vasilescu) este o încercare grea de priviri şi energii risipite între uşile blocurilor pe care le traversează pentru a-şi scurta drumul spre şcoală, uşile apartamentelor  şi uşile liftului (să nu uităm uşile din casă după care pîndeşte şi uneori aşteaptă primele vorbe care să  îi înfierbînte imaginaţia). Parcă ar fi un film despre uşi : puterea fascinaţiei  pe care o dezvoltă pentru un adolescent închipuit şi odiseea paşilor pe lîngă ele m-a dus cu gîndul la cartea lui Stanislaw Lem, Edificiul nebuniei absolute în care eroul său este condus din uşă în uşă în uriaşa, inegalabila furie a îndoielii.

Adolescentul nostru nu e nici pe departe un personaj sf, singurul lui atu este acela că a fost plasat într-o poveste concretă, simplă, de viaţă din care el înţelege să sară din cînd în cînd. Un joc pe care îl practică cu plăcere alături de Clara (Ada Condeescu) e acela în care sună la toate uşile apartamentelor din bloc alergînd  apoi pe scări ca să nu fie prinşi. Scena în care Lupu îi serveşte pe copii cu clătite are acelaşi nărav al unei uşi deschise şi trîntite în nas : multe mîini care se întind să apuce fără să prindă, hărmălaie, gălăgie, joc de dragul jocului în care nimeni nu pierde şi nimeni nu cîştigă. Adică ceva inutil. Cam pe sentimentul ăsta se construieşte întregul eşafodaj al unui suflet corupt spre neant.

Tatăl mort (Costel Caşcaval) este compătimit de băiat,  balanţa psihologică dintre fiul ocrotitor şi călău fiind extrem de vulnerabilă în funcţie şi de capriciile mamei. Complexul lui Oedip ar putea fi un indiciu dacă nu ne-am gîndi la multitudinea de aspecte pe care filmul lui Bogdan Mustaţă le aduce. Viaţa e complexă în structura şi firul ei narativ şi de aici începe fuga pentru conservare în ceea ce îţi este ţie caracteristic, ca individ.

Regizorul are şi cîteva clişee cadru : tatăl apare în toate scenele dezbrăcat pînă la brîu şi adesea e învelit cu o pătură care seamănă cu o blană. Clara îşi etalează picioarele dezgolite şi desculţe în timp ce lîngă ea e întotdeauna cineva îmbrăcat şi încălţat. Mama (Carmen Ungureanu), îmbrăcată întodeauna într-o rochie albă  te duce cu gîndul la Eminescu: “Atît de fragedă te-asameni / cu floarea albă de cireş”. La televizor privesc la acelaşi lucru, un documentar despre un vînător şi animalul ucis în paralel cu imagini în care Clara, la masă, se taie în timp ce feliază pîinea. Un fel de Familia Adams dacă n-ar fi obsedanta întrebare pe care cei doi adolescenţi şi-o pun reciproc :”Crezi că m-ai putea iubi?” e reprezentativă pentru ceea ce filmul vrea să transmită.

Acesta este şi filmul în care apare pentru ultimul rol  Sergiu Nicolaescu în rolul bătrînului care îşi “ trăieşte” viaţa alături de soţia sa decedată (Camelia Zorlescu). Un rol extraordinar pentru felul în care comunică în casa întunecată şi tăcută, cu mobilă veche şi parfum de epocă, modul în care se mişcă printre perdelele grele şi fauna verde de cameră, gestica sa  alături de un băiat aproape mut şi bucuros să împartă cu el o iluzie.

Bogdan Mustaţă a cîştigat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetrajul O zi bună de plajă. Debutul lui în lungmetraj are meritul de a aduce în noul val al cinematografiei româneşti doza de nebunie frumoasă care ne lipsea şi mă refer aici la experiment. Experimentalismul (regizoral, scenic)  îi vine mănuşă şi cu toate stîngăciile debutului poate fi o direcţie şi pentru ceilalţi regizori români.