luni, 27 ianuarie 2014

Un regizor cu cele mai bune intenţii








În filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (Adrian Sitaru), Bogdan Dumitrache apărea ca un personaj obsedat de figura maternă şi de boala pe care aceasta trebuia  s-o traverseze.  Era agitat şi vorbăreţ, cerea explicaţii şi îşi dădea sieşi explicaţii, discuţiile cu prietenii, toate se învîrteau în jurul unui punct fix pe care chiar el îl desenase.  I-a căzut mănuşă rolul acestui actor cu o privire neliniştită, cu cearcăne adînci şi bîntuit de o logică retorică. În  Poziţia copilului  îşi calcă pe obiceiuri, devenind un anti-erou, un rebel fără cauză dar bîntuit şi aici de idei fixe care fac ca lumea, indiferent din ce unghi priveşti asta, să se învîrtă în jurul lui. A pune stăpînire pe aparatul de filmat şi pe scenariu înseamnă să construieşti 80% din film.

Filmul lui Corneliu Porumboiu vine să adîncească această perspectivă a actorului preocupat de sine şi de obiectul care face parte din viziunea lui despre viaţă. Bogdan Dumitrache (Paul, în film)  joacă rolul unui regizor care trebuie să filmeze o scenă cu o actriţă (Diana Avrămuţ). Preocupat de cele mai mici detalii ale filmării, subiectul  capătă valenţe personale. Repetarea obsedantă a scenei care trebuie filmată se întrepătrunde cu pauzele pe care cei doi şi le acordă, la masă, în public ca şi cum rolul se continuă undeva, chiar dacă (aparent) nefilmat de nimeni, cu aceleaşi tatonări despre artă şi rostul ei într-o lume grăbită unde totul se comprimă.

Asistăm la discuţii despre pelicula tradiţională de film şi cea digitală, trecînd apoi la deosebirea dintre bucătăria europeană şi cea occidentală. Regizorul (din film), care are şi  probleme de sănătate, foloseşte o altă „ înregistrare” pe marginea căreia nu vorbeşte prea mult: endoscopia, o procedură care ne arată pe monitor stomacul. Producătoarea lui ia în serios această problemă, cheamă un doctor şi interpretează împreună diagnosticul, într-un mod detaliat şi aplicat, ca şi cum s-ar pune de acord asupra unui unghi de filmat pentru personajul „stomac”. Iată-l deci pe regizor implicat  în propria filmare (endoscopie), observîndu-şi propriul „metabolism”. De aici şi titlul Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism.

Consecvenţa asupra detaliului şi accentul pus pe timp (de pildă, actriţei care face duş, trebuie să i se acorde în film timpul real pe care ea îl consumă în acest mod) e exemplar pentru modul în care Corneliu Porumboiu înţelege să redea obsesia unui autor de a-şi defini opera. Indiferent de stil, e consecvent cu sine însuşi de la prima pînă la ultima frază. Şi nu e puţin lucru să ai curajul să faci un film care chiar dacă nu va fi gustat de public  (şi nu prea cred asta) poate face deliciul unor oameni care obişnuiesc să teoretizeze asupra unor lucruri peste care cei mai mulţi ar trece uşor. Oricum, aşa aflăm că viaţa unui regizor nu e deloc uşoară, cu atît mai puţin a actorilor, şi ceea ce vedem pe marele ecran nu e doar rezultatul unei inspiraţii nemaipomenite.

 În  Poliţist, adjectiv, Corneliu Porumboiu teoretiza conceptul într-o atmosferă familiară, caldă şi se oprea în final pe dramă, cu emoţie şi suspans. Relaţiile dintre oameni erau mult mai complexe, observabile şi aproape de spectatorii care se puteau regăsi de o parte sau de alta, ca la un meci de fotbal, cînd ai echipa preferată. Aici e o clarificare la „rece” şi chiar ei ca oameni nu par să treacă peste obiectele pe care le au de analizat, nu se observă reciproc decît ca fiinţe interpretînd un rol sau bune pentru interpretat un rol. „Ce arăţi?”, „cum arăţi?”, „cui arăţi?” şi „ce înseamnă asta?” contează mai mult aici decît  „cine eşti?”, „cum eşti” , „de ce eşti aşa?”

E un nivel la care a ajuns regizorul Corneliu Porumboiu (după Poliţist, adjectiv) dar nu e obligatoriu să-l parcurgă şi spectatorul.

 

marți, 21 ianuarie 2014

Poză de la lansarea mea de carte


Llewyn Davis, un artist








Inside Llewyn Davis  este un film muzical cu parfum de  epocă.  Deşi acţiunea se petrece în anii 60 personajele par desprinse dintr-o partitură prăfuită cu bătaie lungă în atmosfera dialogului. Personajul principal Llewyn Davis cîntă muzică folk într-un pub din New York şi are ambiţii mari pentru carieră în domeniul muzical. Talentat şi plăcut de auditoriul lui, tînărul pare convins că îşi poate îmbunătăţi considerabil viaţa prin muzică.

 Are un impresar care nu prea se ocupă de albumele lui, o soră cicălitoare care îi reproşează atitudinea boemă şi îl sfătuieşte să-şi caute un serviciu, un tată cu privirea senină dus pe jumătate în lumea celor drepţi. În cadru apar, pentru antren, pisicile – obligaţii pe care nu le poate onora pînă la capăt pentru că însăşi viaţa lui e un haos. “Geniul neînţeles” nu are o locuinţă stabilă şi schimbă canapelele cu destulă lejeritate. Idealul lui, acela de a ajunge un artist împlinit, se loveşte de întîmplările banale ale zilei. Paradoxul face că în orice ipostază îl pui, îi stă bine doar atunci cînd ia chitara în braţe şi cîntă. Restul timpului şi-l petrece încercînd să facă rost de bani sau de un loc în care să doarmă, secvenţe care parcă se derulează în reluare, un joc al destinului din care nu poate să iasă.

Pentru fraţii Coen, Llewyn reprezintă vechea şi nemuritoare faţetă a artistului care se “sacrifică pe altarul artei”. În epoca lui Elvis însă, talentul şi farmecul  nu sparg toate tarele societăţii şi puţini sînt aceia care ar risca pe o carte în definiv modestă ca aceea pe care pariază artistul. Rămas fără partener, melancolic şi destul de indiferent faţă de ocaziile  care l-ar putea propulsa pe scene mai mari, rămîne figura simpatică din pub-ul local. Dar veşnica reîntoarcere propovăduită de Coen artistului nu e chiar aşa de tragică pentru un învingător, nu? Pasiunea pentru muzică e un dat chiar dacă nu poate trăi aşa cum şi-ar dori din ea.

Sînt cîteva lucruri pe care accentuează regizorii. Primul e francheţea din dialogul personajelor şi firescul din situaţii limită, cum ar scena în care Llewyn stă faţă în faţă cu un mare producător, îi cîntă încercînd să-l impresioneze şi tot ce obţine e un sfat părintesc: să-şi radă barba şi să încerce să cînte în duet. Cu alte cuvinte, să se piardă în mulţimea vocilor la unison.

Cinismul ilustrat în discuţia cu un proaspăt partener de drum (John Goodman)  e un alt aspect pe care fraţii Coen îl dezvoltă şi înţelegi, treptat, că nu merge pe şablonul mîngîiatului pe cap, chiar dacă e cap de artist talentat.  Aproape toate privirile pe care personajele mai cunoscute sau mai noi şi le aruncă unii altora ţin de o redescoperire uimită. Parcă pentru prima dată îşi aud interlocutorul vorbind, mişcîndu-se sau gesticulînd. Parcă pentru prima dată în viaţă  descoperă un om în afara cercului lor intim.

Relaţiile de politeţe ajung să sufere prin acest filtru al privirii şi păcătuiesc în cele din urmă prin constrîngerea socială care le adună laolaltă şi le pune să funcţioneze.

Pentru mine, maniera filmului are farmecul pe care Ingmar Bergman îl aduce în Fragii sălbatici. E un amestec de tandru şi ludic – rece şi morbid în majoritatea situaţiilor prin care personajele traversează scena  vieţii de la un capăt la altul pe muzică folk.

 

vineri, 3 ianuarie 2014

Traian T. Coşovei





Stare de spirit

Trec secundele cu felinare de ceaţă
                      (în numele lor voi trăi, voi trăi)
       cu capul înfipt în norii de gheaţă
ai anului două mii.
                    Pe stradă vor creşte îmbătrînind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
        purtaţi încet, cu capetele retezate
                     de muzicanţii anului două mii...

Ah, întîmplările lui nicăieri şi niciodată
amintiri albastre şi roşii vor fi
                săpate-ntr-o coloană înaltă de piatră
pentru zeii anului două mii.
Tinereţea mea va arde cu flacără albastră
                în oraşul părăsit de stafii –
                unde ne surîdeau căzînd de la ferestre
manechinele anului două mii.

Într-o casă cu pereţii de sticlă
                 tu mă-ntrebai: ce va fi,
                                                    ce va fi?...
Bufonul rîdea pictînd pe lătratul cîinelui
                 tristeţea anului două mii.



Jucătorii de cărţi
                   
Sosesc pe rînd paznicii singuratici ai farului-
în grădina din spatele staţiei de salvare
                  urcă treptele albe acum-
                                                           în urma lor timpul
                                 va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.

Să facem jocurile –
                     să încercăm să rezistăm;
vor fi urcat treptele pline de iarbă,
vor fi deschis uşile care au fost,
(salonul întreg s-a năruit sub răsărirea de lună –
        ei înşişi se sprijină pe propria lor amintire).
                            Pe coridor, în urma lor, timpul
se loveşte de stafiile trecătoare ale celor ce vor fi.

  Chemaţi soldaţii să fluiere, corpul de gardă, recitatorii
Vin corbii, ah, şi lupii albaştri ai nopţii –
         Să-i întîmpinăm cu lămpi şi lanterne,
cu facle şi torţe, cu mînere şi clanţe lustruite
ori tot ce poate străluci,
                     tot ce poate lumina,
tot ce poate topi gheaţa subţire sub care înoată
                     peştii fosforescenţi ai singurătăţii.

Să facem jocurile –
                 aduceţi cîinele şi statuia,
      lustruiţi tot ce se poate lustrui,
ardeţi tot ce se poate arde –
                            să-i întîmpinăm,
să le deschidem calea, să încercăm să rezistăm.


Aduceţi cupe şi tăvi,
                    jocurile şi melodiile să nu se oprească!
Ei trec acum albi şi nepăsători, hipnotici şi indiferenţi,
             se duc lăsîndu-ne cu veselia acestei secunde...
             cu norocul şi neliniştea acestei secunde...

Iată-i acum urcă scările albe –
                                       cîte unul, cîte doi, cîte trei,
                urcă scările albe acum –
                                      în urma lor, timpul
                         va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.