Traian T. Coşovei

Stare de spirit

Trec secundele cu felinare de ceaţă

                      (în numele lor voi trăi, voi trăi)

       cu capul înfipt în norii de gheaţă

ai anului două mii.

                    Pe stradă vor creşte îmbătrînind pe asfalt

oameni de fier, cruciade de copii

        purtaţi încet, cu capetele retezate

                     de muzicanţii anului două mii...

Ah, întîmplările lui nicăieri şi niciodată

amintiri albastre şi roşii vor fi

                săpate-ntr-o coloană înaltă de piatră

pentru zeii anului două mii.

Tinereţea mea va arde cu flacără albastră

                în oraşul părăsit de stafii –

                unde ne surîdeau căzînd de la ferestre

manechinele anului două mii.

Într-o casă cu pereţii de sticlă

                 tu mă-ntrebai: ce va fi,

                                                    ce va fi?...

Bufonul rîdea pictînd pe lătratul cîinelui

                 tristeţea anului două mii.

Jucătorii de cărţi

                   

Sosesc pe rînd paznicii singuratici ai farului-

în grădina din spatele staţiei de salvare

                  urcă treptele albe acum-

                                                           în urma lor timpul

                                 va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.

Să facem jocurile –

                     să încercăm să rezistăm;

vor fi urcat treptele pline de iarbă,

vor fi deschis uşile care au fost,

(salonul întreg s-a năruit sub răsărirea de lună –

        ei înşişi se sprijină pe propria lor amintire).

                            Pe coridor, în urma lor, timpul

se loveşte de stafiile trecătoare ale celor ce vor fi.

  Chemaţi soldaţii să fluiere, corpul de gardă, recitatorii

Vin corbii, ah, şi lupii albaştri ai nopţii –

         Să-i întîmpinăm cu lămpi şi lanterne,

cu facle şi torţe, cu mînere şi clanţe lustruite

ori tot ce poate străluci,

                     tot ce poate lumina,

tot ce poate topi gheaţa subţire sub care înoată

                     peştii fosforescenţi ai singurătăţii.

Să facem jocurile –

                 aduceţi cîinele şi statuia,

      lustruiţi tot ce se poate lustrui,

ardeţi tot ce se poate arde –

                            să-i întîmpinăm,

să le deschidem calea, să încercăm să rezistăm.

Aduceţi cupe şi tăvi,

                    jocurile şi melodiile să nu se oprească!

Ei trec acum albi şi nepăsători, hipnotici şi indiferenţi,

             se duc lăsîndu-ne cu veselia acestei secunde...

             cu norocul şi neliniştea acestei secunde...

Iată-i acum urcă scările albe –

                                       cîte unul, cîte doi, cîte trei,

                urcă scările albe acum –

                                      în urma lor, timpul

                         va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.