Fantomele prezentului - Haruki Murakami, Pădurea norvegiană

Cine nu l-a citit pe Murakami încă poate să înceapă cu Pădurea Norvegiană. Eu l-am citit ascultând cântecul formației Beatles cu același titlu ca să pot înțelege mai bine ecoul emoțional produs în personajul central, Watanabe, un tânăr de nici douăzeci de ani care își trăiește povestea de dragoste specifică adolescenței. O adolescență destul de libertină modelată după valori atât de clasice încât poți zice că urmează “visul american”. Studenți de prin cămine, săraci sau mai înstăriți care ies la aventuri de o noapte prin baruri și hoteluri, studenți care au un job part time și visuri de realizare, fete sau băieți care își trăiesc viețile într-o Japonie în care politica e aproape inexistentă pentru ei.

Tineri lui Murakami, destupați la minte și dezinhibați sexual trăiesc și niște drame pe care aproape că nimic nu le poate împiedica. De pildă, prietena lui Watanabe, Naoko, se sinucide într-un sanatoriu la un timp după ce fostul prieten se sinucide. Watanabe trebuie să suporte ambele pierderi și aproape că își pierde mințile și el dacă nu apare la timp în viața lui  o anume Midori  care devine și suportul pentru o nouă speranță de viață.  Este vorba în special de singurătate, o singurătate care are culori diferite în funcție de spectrul adolescenței, o singurătate în doi (cum ar fi Nagasawa cu prietena lui sau Watanabe – Midori),  o singurătateîn trei (cum ar fi Watanabe cu Naoko și Reiko). Oameni care își trăiesc întâmplările de parcă însuși zeul destinului le-ar fi pus mâna pe cap fără să-i împiedice însă s-o ia de la capăt în fiecare zi iar și iar.

Watanabe pare un burete care absoarbe toate poveștile cunoscuților și prietenilor, fiind el însuși un povestitor și ne devine simpatic cu fiecare “singurătate” povestită și trăită într-un ritm de fair-play pentru ceilalți. Până și personajele conexe cum ar fi prietena lui Naoko, Reiko, care are o viață distrusă în urma unor întâmplări nefaste încă din copilărie pare s-o ia de la capăt spre sfârșitul romanului dar presimți fără să-ți spună autorul că nu prea are cum să-i fie bine sau Nagasawa care pare amoral și realist, la polul opus romanticului, de fapt este pierdut într-un eu care nu-i va aduce prea multe bucurii în viață.

Cam asta e Pădurea norvegiană a lui Murakami, o singurătate absolută, descompusă în mai multe figuri, unele dintre ele tragice. O carte de Fitzgerald preferată de Watanabe, Marele Gatsby sau Centaurul de John Updike spun ceva despre personalitatea personajului, aplecat spre romantism și dramă. Putem să regăsim o parte din intensitatea lăuntrică a lui Gatsby în stilul așezat de poveste a lui Murakami însă mai puțin din Centaurul, pentru că acolo irealitatea imediată sau suprarealismul, dacă vreți,  inundă pur și simplu spațiul personajelor și te surprinde în mod plăcut. Despre Centaur însă o să mai vorbim într-o recenzie ulterioară.