Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” ( Ioan 3:16)

Răsfoiesc cartea lui N.Steinhardt înaintea Săptămânii Patimilor cu gandul de a petrece timp preţios, de calitate. Cugetările îmi sunt familiare, le-am mai citit. Steinhardt nu se poate citi într-o noapte sau într-o zi, nici în cinci zile la rând. Eu mă întorc la el cu uimire de fiecare dată pentru că îl înţeleg mai bine sau dimpotrivă, intru într-o altă logică a textului. De data asta, m-am oprit la “ O contribuţie la problema epifaniei”. Preotul J.-M. Lustiger  avansează o teorie legată de fiinţele extraterestre şi comunicare. Dacă divinitatea, în planul ei fastuos legat de omenire s-ar fi relevat prin apariţii, spiritism, formule matematice sau OZN-uri, nu ar fi avut atâtea şanse la credinţa şi iubirea oamenilor. Un cod de comunicare, un limbaj de orice natură ar fi fost el, nu ar fi avut succes mai mult decât avem azi legat de o mărturisire cu fiinţe extraterestre.

Pentru ca Dumnezeu să li se arate oamenilor, pentru ca acestia să-l înţeleagă, Dumnezeu a ales să se nască din om, să fie prunc. Iată marea revelaţie înaintea căreia mă cutremur! Nu există comunicare mai eficientă decât cea născută din om şi pentru om! Degeaba înălţăm ochii şi căutăm limbaje de tot felul prin univers. Dumnezeu trebuia să vină dintre noi, prin noi şi să ne atragă în Cunoaştere. Naşterea şi moartea, trecând prin smerenie şi suferinţă! Dragostea însă este fundamentul indestructibil al vieţii şi despre asta Dumnezeu a vrut să ştim neapărat, după cum ne spune apostolul Pavel:

	De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
	Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
	Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
	Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
	Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
	Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
	Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
	Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
	Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
	Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
	Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
	Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
	Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.