Expresia pură a libertăţii

Un film despre care poţi să scrii cu inima împăcată că nu are nimic artificial în el, nici ca joc actoricesc, nici în înşirarea secvenţelor destul de îndrăzneţe care compun atmosfera unei adolescenţe rebele, este Tilva Ros, debutul regizorului sîrb Nikola Lezaic. In plan secund, pe tonuri de hip-hop, skaterii din Bor (Serbia), prieteni la cataramă, experimentează jocuri violente pentru a testa rezistenţa lor la durere. In fapt, lucrurile sînt mai puţin complicate : e vacanţă şi gustul pentru aventură polarizează tot acel spaţiu neconvenţional al minei dezafectate din Bor. Alegerea regizorului nu are ca ţintă şocul spectatorului ci prezentarea în etape a unei copilării care începe să se destrame pe măsură ce apar nevoile materiale şi dorinţa de recunoaştere a maturităţii.

Toda, Stefan şi Dunja, alături de prietenii lor, par să se bucure de toată libertatea pe care adulţii au pierdut-o şi nu e vorba aici doar de jocurile extreme, libertatea lor include şi relaţionarea neconvenţională cu lumea care îi înconjoară. Ce e special în acest film ţine de modul de percepere a realităţii : atunci cînd vandalizează un magazin, Toda ţine morţiş ca Dunja să recunoască că e hoaţă pentru că a furat portocale. Prin toţi porii, Toda ne spune : “Deci eu pot să-mi dau cu răzătoarea pe genunchi sau să-mi înfig ace în limbă dacă vreau să mă distrez (deşi aş fi putut foarte bine să cînt la chitară sau să fac alpinism) dar asta nu înseamnă că acţionez la modul haotic, fără un set de valori care să mă definească, fără să ştiu cine sînt şi ce fac”.

Toda ilustrează acest principiu cînd este atacat de un bărbat în faţa unei discoteci şi cu faţa plină de sînge îi întinde un buchet de flori. Pumni, flori, pumni, flori, Toda nu se teme de ridicol nici acum, nici în faţa comisiei pentru angajare (pentru că nu mai poate să stea la nesfîrşit pe banii părinţilor, trebuie să-şi găsească ceva). Toda mai încasează şi de la tatăl lui nişte pumni pe nedrept  (“acum ai început să furi din magazine?”) şi abia de aici începem să-l vedem ca pe o victimă (vă amintiţi de antieroul din Eu cînd vreau să fluier, fluier care încasa palme la greu de i-a uimit şi pe bravii noştri puşcăriaşi? In sala de proiecţie de la Penitenciar, cineva l-a întrebat pe George Piştereanu dacă a numărat toate loviturile). Totuşi, Toda nu-şi duce antrenamentul de sfidare socială pînă la capăt, revolta lui nu depăşeşte pragul unui miting de protest.

Această atitudine îi conferă filmului autenticitatea după care tînjim cînd ne uităm la ecran dar pe care nu prea o iubim în viaţa reală, se ştie că în general oamenii civilizaţi, educaţi, au o spaimă înfiorătoare de situaţii aşa-zis ridicole. Adică, de ceea ce iese din spaţiul pe care ne-am obişnuit să-l considerăm normal dar atunci şi libertatea e modestă, redusă la nivelul aerului de ţarc.

Viaţa, aşa cum e ea

Un an din viaţă, filmul britanicului Mike Leigh ne arată dintr-o perspectivă clasică vieţi trăite în armonie şi vieţi la limita dezastrului. Cam aşa cum arată contrariile vechilor greci. O familie care işi trăieşte viaţa la modul ideal, Tom şi Gerri (Jim Broadbent, Ruth Sheen) şi prietenii lor “scăpătaţi” care se agaţă de ei ca de pomul cu roade. Cel mai pregnant personaj este Mary (Lesley Manville), colegă cu Gerri (deşi pe o poziţie mai mică, Gerri fiind psiholog iar Mary secretară) care o asaltează cu cîte o sticlă de vin, la modul cel mai politicos şi, cînd sticla e golită, aflăm şi neîmplinirile ei sentimentale. Un alt prieten al cuplului, tot singur şi nefericit,  îi face concurenţă lui Mary la băutură înfulecînd încontinuu.

Filmul merge pe ideea că singurătatea este o nereuşită personală şi socială a individului, nu un fapt asumat în condiţii neprielnice care poate ţine şi de o personalitate puternică, de un mod de a gîndi şi a privi lumea, cum se mai întîmplă. O viziune unitară care nu face loc ideii de progres, sau atunci cînd o face o pune într-o lumină proastă.

De pildă, independenţa mult trîmbiţată de Mary, maschează un caracter slab, dominat de prejudecăţi. Deşi spune că vrea să-şi schimbe viaţa, să îngrijească o grădină cum face Gerri, să gătească, să aibă prieteni, idealul lui Mary este să îşi cumpere din economii o maşină “mică şi roşie”care după cum vom vedea îi va face numai necazuri. In plus, Mary speră la relaţii noi aruncînd banii pe lucruri şi zorzoane care nu-i aduc decît o pace relativă, de moment.

Regizorul nu face prea mare caz de subtilitate în acest film psihologic, reperele culturale aproape că nu există, e un film “grosier” cu aspecte care trebuie să lovească frontal spectatorul, să-i arate, să-l conducă şi să-l impresioneze apelînd la trucuri cu imagini ostentative, menite să întărească ideea de discrepanţă dintre armonie şi dezechilibru.

Aşa se face că-l urmărim pe Ken, cel singur şi nefericit,  prietenul lui Tom, mîncînd într-un stil barbar, practic fără să respire, într-o viteză incredibilă. Deşi se vrea un film realist, aceste segmente ţin mai degrabă de animaţie. La fel e prezentată nefericita Mary uneori, într-o agitaţie fizică şi verbală copleşitoare dar nici aspectele statice nu sînt de lepădat, de exemplu scena în care stă la masă cu Joe, fiul lui Gerri de care e îndrăgostită, şi recenta lui prietenă. Avem un prim-plan pe chipul lui Mary care parcă tocmai urmăreşte apocalipsa în direct şi, ca parte secundară, discuţia lor despre lucruri banale.

In mod normal, dacă ai expresia asta în timp ce discuţi cu cineva (pentru că Mary vorbeşte în acelaşi timp cu ei), acel cineva se opreşte şi te întreabă dacă nu cumva ţi-e rău. Dar ăştia sînt “aşii” regizorului, actriţa avînd un potenţial uriaş care putea fi exploatat mult mai bine. Chiar şi aşa, nu poţi să rămîi indiferent privind-o, mai ales în ultima parte a filmului cînd sentimentul de milă te inundă, pur şi simplu.

O distincţie aparte are Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom care este pus în situaţia să asiste la disperarea lui Mary deşi trece şi el printr-o dramă pe care o înfruntă cu capul sus, interpretarea lui fiind una excepţională. Dacă tot am vorbit de contrarii, ideea este bună pentru că îţi arată pentru cîteva clipe dimensiunea vieţii în care sîntem aruncaţi. Această scenă este şi cea mai puternică, cea mai bună pe care am văzut-o în ultimii ani.