Neputinţă

Uzack este un film care bate monedă pe relaţia dintre doi bărbaţi care nu au nimic în comun (în afara legăturii de rudenie) şi prezintă de la un cadru la altul această destrămare afectivă care se strecoară între ei şi care domină o idee mai amplă, aceea de regăsire a identităţii într-o lume unde totul e schimbător. Criza economică îl aduce pe Yusuf (Emin Toprak) din satul lui la oraş, în Istanbul, la  vărul lui, Mahmut (Muzaffer Ozdemir), un fotograf  care lucrează pentru o fabrică.

Mahmut pare mai degrabă un artist independent, cu un aer de intelectual plictisit – îl vedem în faţa calculatorului cu o bibliotecă enormă pe fundal cum îşi aranjează fotografiile în timp ce Yusuf (care îşi caută de muncă la greu) îi povesteşte cu speranţă că a găsit un loc de muncă dar că aceştia cer un girant. Mahmut schimbă vorba, Yusuf se ridică şi pleacă; Mahmut vine acasă şi curăţă exasperat mizeria lăsată de Yusuf, trage apa la baie; Mahmut se revoltă cînd îi dispare un ceas de argint dar se calmează cînd îl găseşte; Mahmut îi ţine un discurs lui Yusuf  despre ce înseamnă să îţi planifici viitorul, despre proiecte (pe care el, Yusuf, nu le are); Mahmut a divorţat de soţia lui dar nu se poate împăca cu ideea că o să plece cu un alt bărbat şi nu se poate hotărî dacă s-o oprească sau nu.

Ce face Yusuf ?  Yusuf merge în port după o slujbă, se uită la televizor, vorbeşte la telefon cu familia, se hlizeşte ca un copil la o jucărie  şi mai urmăreşte o fată pe care o place.

După cum vedem, Mahmut e în toate, pilonul central care ţine toată acţiunea. Personajul apare ca un fel de vampir energetic care urmăreşte să-l secătuiască pe Yusuf de toţi cei şapte ani de acasă. Altruist atunci cînd îl lasă pe Yusuf să-l ajute în munca lui ca să-i poată da nişte bani pe care să-i trimită acasă şi „malefic” cînd îi impută lipsa de orizont – unui om crescut la ţară care are doar o săptămînă la dispoziţie să-şi găsească ceva. Combinaţia pe care pariază regizorul  (Nuri Bilge Ceylan) stă în momentele moarte care se succed pînă la pierderea răbdării (Yusuf stînd în spatele lui Mahmut la televizor ca o umbră plus intersectarea lor pe holul casei) şi tensiunea mocnită aproape de criza de nervi care se stinge într-un sentiment de neputinţă şi lehamite ( Mahmut nu-l dă afară din casă pe Yusuf).

Majoritatea scenelor par să bată pasul pe loc (cum întîlnim la Cristi Puiu) şi astfel să ne lase să intrăm în trăirea personajelor şi să se intensifice ca la Nikita Mihalkov care face cu două personaje într-un apartament un război cumplit (vezi Fără martori).

Prins între Yusuf şi femeia pe care încă o iubeşte, Mahmut este o ilustrare a neputinţei domestice (nelipsitul fotoliu şi televizorul la care rulează programele în neştire, „vizitele” femeilor care îi mai amorţesc plictiseala fac din el un de şoarece de casă ca acela pe care se chinuie să-l prindă).

Alternarea acestor cadre cu cele din port (strălucirea soarelui în apă, valurile, vapoarele) îndulceşte caracterul uniform şi exasperant al apartamentului ca şi celelalte efecte de „produs” melancolie cum ar fi ploaia sau zăpada la care putem privi îndelung cu protagoniştii. E o metodă bună de a ne „clăti” ochii şi de a ne muta puţin atenţia de pe acţiune  pe meditaţie. Özcan Alper în Sonbahar ne amăgeşte cam în acelaşi mod, natura este o parte din fiinţa/melancolia personajelor – decît un cadru lung pe o privire tristă sau îngrijorată, mai bine un val care se loveşte în mod repetat de dig.

O viaţă împlinită

Water for Elephants este un film care conduce cu graţie o poveste de dragoste din America anilor `30, bîntuită de criza economică, de nesiguranţă şi primitivism. Filmul în regia lui Francis Lawrence este ecranizarea romanului scriitoarei Sara Gruen şi atacă la modul clasic „visul american” de propăşire şi îmbogăţire într-un sistem capitalist primejdios în care viaţa individului nu face prea multe parale.

În urma unei tragedii, Jacob ( Robert Pattison) abandonează studiile de medicină veterinară şi pleacă la întîmplare cu primul tren întîlnit în cale unde întîlneşte Circul Fraţilor Benzini, o adunătură de oameni care par mai degrabă vagabonzi şi din mîinile cărora n-ar părea să iasă mare lucru. Cu atît mai mult, spectacolul desfăşurat pe scenă ne apare mai strălucitor şi nu doar pentru că vedem acrobaţiile şi numerele cu animale sălbatice, ci pentru că felul regizorului de a exploata povestea ne deschide o uşă prin care putem privi munca de salahor, murdară şi inaccesibilă spectatorului care vrea să păşească în altă lume.

Acţiunea nu se centrează mai deloc pe obiecte, oameni (deşi e o poveste de dragoste la mijloc), ci pe intrigile de culise care fac să transpară obiectele şi oamenii. Poate părea un pic întoarsă pe dos această manieră de lucru (totuşi clasică) de a privi dinspre amănunt întregul şi a-l valoriza astfel.

Lumea fraţilor Benzini este Circul şi nu este deloc o lume relaxată. Ne-o spune August (Christoph Waltz), directorul nemilos care se conduce după lozinca, altfel frumoasă, „talent şi iluzie”. Într-adevăr, într-o lume ceva mai relaxată financiar, cînd indivizii nu-şi pun unul altuia talpa pe gît pentru a supravieţui, această sintagmă poate îndemna firile romantice la visare. Pentru August, talentul înseamnă capacitatea lui de a gestiona situaţia pentru ca circul să nu ajungă la faliment, chiar dacă asta înseamnă să arunce din tren oamenii pe care nu mai poate să-i plătească. Cruzimea lui apare în egală măsură la oameni şi la animale (deşi elefantul Rosie ne arată tuturor că dresajul eficient apare pe fondul unei legături afective strînse şi a recompensei, nicidecum pe bătaia pînă la sînge).

Marlena (Reese Witherspoon) face o figură aparte în tot acest amalgam de oameni cu ochii înroşiţi de oboseală sau de alcool, cu hainele cîrpite şi în majoritatea timpului murdari, ea e blondă, are pielea fină şi albă şi se îmbracă preponderent în culori deschise care accentuează apariţiile ei „luminoase” . De aici şi mitul printre angajaţi că Marlena „nu este o femeie”, ea este soţia lui August şi nu poţi s-o atingi sau s-o doreşti aşa cum nu poţi să atingi sau să doreşti ceva sacru. Dispoziţiile schimbătoare de care dă dovadă August (atît de credibile în imperfecţiunea lor) te face să te gîndeşti o clipă că atracţia dintre Jacob şi Marlena se va spulbera ca în Vălul pictat şi că ea va rămîne în lumea sălbatică alături de soţul ei care, bun, rău, ţine hăţurile singurei lumi pe care o cunoaşte.

Naratorul acestei poveşti este chiar Jacob pe care îl vedem la venerabila vîrstă de 90 de ani, fugit dintr-un azil de bătrîni unde fusese dus de cei cinci copii care îl vizitau pe rînd. Dacă pînă acum am crezut că văd acte de cruzime la circ, m-am înşelat. Victima, care a trecut alternativ prin rai şi iad, plînge de plictiseală cu lacrimi cît bobul de mazăre şi îşi caută un job.

Un basm modern

După ce-am văzut Burlesque: vis împlinit  mi-a părut bine de un singur lucru, acela că am văzut-o pe Cher interpretînd două melodii. N-ai putea confunda vocea lui Cher sau a Barbarei Streisand, o altă interpretă strălucitoare, aşa cum nu poţi merge cu spatele fără să ţi se pară ciudat. Pentru că amîndouă sînt atît de originale, jocul lor actoricesc n-ar fi putut să rămînă cu mult mai prejos.

În schimb pe Ali  (Christina Aquilera), partenera de joc a lui Cher din Burlesque, cîntăreaţă de top dar debutantă în actorie, o poţi pierde uşor într-un serial de tip Prietenii tăi. Pe scurt, o fată din provincie hotăreşte că nu poate rămîne o viaţă întreagă chelneriţă la barul comunal şi pleacă la Los Angeles cu bani furaţi de la patronul care întîrzia să-i dea salariul. E conştientă de faptul că e înzestrată artistic şi îi trebuie doar un strop de îndrăzneală să reuşească în viaţă.

 Ali ajunge la cabaretul Burlesque Lounge care e patronat de Tess (Cher)  şi, ajutată de barmanul Jack ( Cam Gigandet), un instrumentist la fel de „visător” ca şi ea, începe să urce treptele succesului, aşa cum ne anunţă şi titlul acestui film.  Ali începe prin a învăţa din mers cu tava în mînă pe lîngă mesele clienţilor toate dansurile de pe scenă şi o convinge pe Tess să o lase să încerce.

Aici Ali şi Tess au în comun voinţa de a-şi urma visul : una care nu vrea să vîndă cabaretul şi riscă evacuarea pînă în ultima clipă şi cealaltă care vrea să ajungă „o stea”. Fireşte că visul unui om aflat la o scară mică, care vrea să învingă, emoţionează. Dar scenariul, scris tot de regizorul filmului, Steven Antin,  nu are o structură liniară şi convingătoare care să o prezinte pe Ali drept cîştigătoare pe merit.

În primul rînd, nu prea o vedem exersînd acele dansuri pentru care nişte dansatoare adevărate ar transpira ore în şir. O fi ea talentată, dar nu ne e prezentată şi ca genială ca să putem crede că doar privind la scenă şi mişcînd puţin braţele pe stradă în mers, poate să facă exact ce fac colegele ei, ba chiar mai mult. Putem spune acelaşi lucru despre vocea ei, fără un background adecvat, nu ştim de unde s-o luăm. Începutul filmului ne-o dă de-a gata, cîntăreaţă formată care nu mai are nevoie de repetiţii într-un studio. Cam toate lucrurile pe care le face merg pe varianta rapidă, uşoară, are nevoie doar de îndrăzneală şi jobul e al ei.

Conflictul, dacă există unul,  e aplanat prin mici glume, prin vocea cîntăreţei Christina Aquilera (deja celebră) şi prin dans.

Nici viaţa amoroasă a lui Ali nu e mai puţin previzibilă : doar să fii adormit să nu-ţi dai seama că va rămîne cu instrumentistul care a găzduit-o şi, fată bună şi cinstită cum e, va refuza în final avansurile afaceristului care vrea să îngroape cabaretul lui Tess. La sfîrşit totul e frumos şi bine: colega invidioasă şi alcoolică vine să se împace cu Tess şi Tess o iartă, Tess recîştigă cabaretul cu ajutorul lui Ali (de unde vedem că un bine făcut se întoarce înzecit), barmanul care compune cîntece în timpul liber îşi află şi el succesul prin intermediul iubitei lui, Ali, care le cîntă pe scenă.

Poate că filmul ar fi ieşit bine dacă aceste etape nu ar fi fost derulate prea repede. Mai cinstit ar fi fost din partea regizorului să se concentreze pe unele aspecte, nu pe toate acele lucruri care fac ca viaţa unui om să fie împlinită. Eventual un serial pentru televiziune unde sînt sigură că ar fi avut un succes maxim.

Nu demult am văzut, în cadrul filmelor de la Cannes prezentate la Bucureşti, filmul Tournée în regia lui Mathieu Amalric care reda povestea  unei trupe de stripteuze intitulată New Burlesque, condusă de  Joachim ( Mathieu Amalric), fost producător de televiziune. Ideea merge tot pe perseverenţă, aceea de a nu eşua în lumea spectacolului chiar cu fete puţin trecute de prima tinereţe care nu-şi mai pot vedea viaţa altfel decît aşa cum se desfăşoară ea în cabaret.

Îmbucurător pentru Amalric a fost faptul că nu a dat deloc impresia că trişează ca să obţină emoţie de la spectator. Sentimentul ratării, singurătatea, spectrul sărăciei sînt prezente şi chiar fac casă bună cu spectacolul strălucitor pe care îl desfăşoară fetele, chiar cu puţinele momente de glorie şi de intimitate. Sigur că la sfîrşit nu se termină totul cu bine ca în filmul lui Antin, pentru că astfel de probleme nu îşi au o rezolvare : trăieşti cu ele, luptînd mai departe pentru ceea ce faci şi în fond, pentru ceea ce eşti. Această luptă continuă pentru a reuşi este mai adevărată şi mai grăitoare pentru spectator decît un final modest de basm modern.