Ileana Mălăncioiu

Cîntec de primăvară

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Dar o să fie bine la toamnă,

Dar o să fie bine la sfîrşit.

Dar o să fie bine după aceea,

Cînd nu vom mai şti nimic,

Dacă nu vom mai şti nimic,

Dar cine ştie.

Oricum o să fie bine,

Vine o vreme cînd totul e bine,

Dar eu mă încăpăţînez să cred

Că încă nu e vremea.

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Am plecat la munte să mai uit o vreme

Şi-am început din nou să urc muntele.

Sentimentul muntelui

Soare cald şi vînt de primăvară,

Numai sus pe culme e zăpadă,

Ne gîndim la ea cu nostalgie,

Dar cine mai urcă muntele să o vadă?

Stîncile lucesc în zarea albastră,

În faţa lor toate lucrurile par mărunte,

Cum o fi oare să ai sentimentul muntelui

Atunci cînd eşti munte?

Munţii nu ştiu nimic despre măreţia lor,

Numele lor e luat ades în răspăr,

Unii oameni au înnebunit şi cred că sînt munţi,

Dar cine poate să le spună acest cumplit adevăr?

În creierul meu

În creierul meu sta muntele spre care priveam,

Răsturnat, chircit, îngropat,

Să aibă loc tot, să-l iau cu mine

În ziua în care-am plecat.

Ce e în creierul tău, am fost întrebată,

Un munte, am răspuns cu seninătate,

Şi m-au luat şi m-au dus cu munte cu tot

Şi mă sprijineam în tăcere de stîncile luminate.

Dar ei au scos tot muntele, piatră cu piatră,

Şi s-au mai uitat o vreme în capul meu proaspăt tuns

Ca într-un ou foarte limpede

Şi li s-a părut şi mai de nepătruns

In memoriam

                    Lui Marin Preda

Ce ar fi să dispară hotarul acesta definitiv,

I-am spus odată, pe cînd era fericit,

Să putem trece-aşa, numai ca să vedem cum este,

Şi să ne bucurăm că ne-am reîntîlnit

Tot aici, la masa aceasta la care stăm,

Şi el a tăcut şi eu începeam să mă tem

Şi el a zis : bine, dar atunci de ce să mai trecem,

De ce să nu stăm aici şi să bem.

Şi parcă nu ne-ntrebase numai pe noi

Şi nu mai era fericit cum a fost la-nceput,

Se uita fix la omul acesta care-a depăşit orice măsură

Şi-o vreme n-a mai rîs şi n-a mai băut.

Adică să trăiască şi el aşa, la nesfîrşit,

A-ntrebat apoi, c-o voce moale, ca de mătase;

Nu, a răspuns hotărît, mai bine să murim toţi

Şi-a rîs din nou, ca şi cum totul se aranjase.

Doi prieteni

Ninge, se-acoperă încă o dată urmele

Acestei ierni foarte triste,

Ninge pe acei care s-au dus de parcă

Nici n-ar fi trebuit să existe.

Eu vreau să ies de-aici, cine ştie

Cîte ierni aş mai putea să apuc,

Îmi iau în spate acest cimitir

În care ninge încă şi mă duc.

Doi prieteni îmi strigă încet din zăpezi,

Draga noastră, aşa n-ai să ne poţi duce,

Nu ţi se poate-ngădui mai mult

Decît o cruce.

Din antologia Urcarea muntelui, Corint, 2007

Poezie suedeză

Niklas Tornlund

Muntele sfînt

1.

Ne-am trezit cu mult înainte

de zori. Ai stat ghemuită

în beznă alături de mine

în saci de dormit

în gerul nopţii pustii. Nimeni

n-a scos o vorbă. Vatra de lut

miros de fum şi de mentă

- stele necunoscute

stînd în spaţiu desupra

Sinai. Am fost pelerini

în ţara aceasta de sete

am venit aici să distrugem

deşertul, acest ţinut al îndoielii

dintre noi. Doream să urcăm

muntele sfînt – zis astfel

să ne topim sub unul şi-acelaşi orizont.

2.

Călăuza ne aştepta

Totul era pregătit. Picioarele

mele erau ca nişte peşti de peşteră orbi

înaintam pipăind pe cărare

pînă cînd Venus s-a aprins

ca o soră luminoasă a soarelui

Ne-am odihnit sub altarul

abrupt al corbilor

şi-am văzut zorile

cum ţi-au dat înapoi

una din fiicele tale.

3.

Celui ce caută

i se ia totul

dar nu căutarea. Hrana noastră a fost

pietrele de la-ntretăierea

vizuinelor.

Din tăceri şi din balegă

de capră ne-am clădit

sfinţenia în vîrful

Muntelui. Pulbere-am fost şi

ţărînă în mîinile noastre

- dar eu m-am întors îndărăt

ca un păgîn, de două ori plin

de întrebări.

Despre apropierea atemporală

nu ştiu nimic! Eu cred în

clipă, în momentele

cînd voinţele noastre veghează

şi se odihnesc unele în altele:

drumul urca spre munte

la răsăritul soarelui cînd lumina

ţîşneşte din stînci.

Carl Magnus Von Seth

Starea de azi şi istoria

Ministrul de finanţe Feldt

Deputatul din opoziţie Bildt

Si primul ministru Palme se ceartă.

Este ca pe vremea lui Fouche şi Talleyrand,

Aceleaşi ucigătoare mizerii

Stînd la ordinea zilei. Revoluţiile

Au fost date uitării. Ministrul viitorului

Se vaită şi numai atît? Ce viitor.

Şi ce istorie.

Şantierele navale de la Uddevala dau faliment.

Macaraua de la Kockum se ridică

Peste portul din Malmo ca o ghilotină, mai

De necrezut decît în Piaţa Revoluţiei.

Gerul răsună în aer.

Acum ca şi-atunci totul e o problemă de supravieţuire.

              

Din antologia Soare de zăpadă,

                       traducere de Ion Milos

Spune NU ACTA!

Hai sa fim solidari cu cei care spun Nu ACTA!


https://www.facebook.com/events/178989628875856/

Top 2011 (2)

Filme străine

Melancholia e un film pe care regizorul Lars von Trier ni-l oferă ca pe un contrabalans la Antichrist, un film în care deplîngeam starea acută de victimizare în care şi-a pus personajele să se mişte şi scenele mult prea atroce care curgeau pe ecran silindu-te să priveşti pentru cîteva secunde orice altceva în afara ecranului. Cred şi acum că arta trebuie să impresioneze, nu să forţeze limitele suportabilităţii spectatorului. In Melancholia, regizorul pare să fi dorit să întoarcă mănuşa pe dos : Justine (Kirsten Dunst) şi Claire ( Charlotte Gainsbourg) se sprijină reciproc în aşteptarea unei planete care va aduce sfîrşitul lumii. Filmul e teribil pentru că acum nu-ţi mai poţi lua ochii de la ecran, te implici emoţional – iată capcana – deşi duritatea unor secvenţe pot să ajungă la nivelul celor din Antichrist chiar dacă nu te mai şochează vizual. O asemenea secvenţă e aceea în care Claire fuge cu copilul său încercînd să se salveze. Claire, cu copilul  în braţe, nu are unde să fugă. O ştim cu toţii. O privim rătăcind dintr-o parte în alta, pe un cîmp, în timp ce Justine îi aşteaptă calmă  să se întoarcă ca să întîmpine sfîrşitul lumii, aşa cum se cuvine,  împreună. Filmul abundă în imagini poetice, decupînd o lume vie, cu o natură perfect ordonată, în culori tari.

Pina, filmul 3D al regizorului Wim Wenders a fost conceput pentru a ilustra creaţia marii coregrafe de dans contemporan Pina Bausch. Mărturisesc că habar nu aveam de existenţa acesteia dacă nu vedeam filmul lui Wenders şi ceea ce am văzut a fost, într-adevăr, uimitor. Pina s-a folosit în arta ei foarte mult de recuzita suprarealistă care populează poeziile şi desenele din perioada interbelică. Dansul imaginat de ea e construit nu să te „transporte pe aripile visului”, pe tine, ca privitor, ci să te transforme în personaj. Mişcarea înseamnă sentiment. Felul în care te mişti transportă idei şi gînduri care pot să intre în comuniune cu ceilalţi sau nu. Lucruri care par absurde şi unele chiar ridicole sînt prezentate în aşa fel încît nu se poate să nu te recunoşti în dansul imaginat de Pina. Măcar cu speranţa aceea atît de des trîntită la pămînt. Cu jocul neutru, de dragul jocului. Cu dragostea, cu binele, cu răul, cu urîtul din noi.

Minciuni adevărate, un film în regia lui Pierre Salvadori cu Audrey Tautou, Sami Bouajila şi Nathalie Baye. O comedie reuşită care nu-şi propune să te bage sub scaun de rîs şi bine face. Merge mai degrabă pe un scenariu lejer şi inteligent, ceva de genul Ierburi sălbatice, pentru cine a văzut filmul lui Alain Resnais.

Cum mi-am petrecut sfîrşitul iernii

Iubire nedesluşită

           de Mircea Ivănescu

să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,

adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfîrşi

peste cîteva săptămîni prezenţa ei, şi aproape un an

după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,

sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea

niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mîini, sau

pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,

cînd citiseşi odată că cea mai bună cale de-a suporta

indiferenţa ei este să ţi-o închipui plecată, doar că acum

nu ţi-o închipui absentă – ştii că nimic- ca într-o moarte-

nu ţi-o mai poate aduce acum, aici, e ca o moarte.)

şi fără să te gîndeşti la asta, ştiind

că s-ar putea ca pînă la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,

zăpada – şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,

umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mănîncă zăpada,

şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –

şi să ştii – fără să te mai gîndeşti – c-are să se termine -