Visul lui Nicolae Ceauşescu

Visul lui Adalbert este o comedie neagră care îşi propune să radiografieze oamenii muncii în momentele de vîrf ale anului 1986:aniversarea Partidului Comunist Român, victoria echipei Steaua şi catastrofa de la Cernobîl.  Scenele, care vizează în principal fabrica, au ca element („element negativ”, vă mai amintiţi? ) definitoriu abilitatea oamenilor de a se descurca în cele mai crunte situaţii în care ceauşismul i-a aruncat.

În timp ce unii lucrează peste program ca să facă şi ei o şpagă pentru ceilalţi oameni din sistem (educatori, profesori, doctori), şefii mai mici fac tot felul de servicii şefilor mai mari care şi ei la rîndul lor sînt foarte ocupaţi să-i facă şefului suprem servicii culturale şi de propagandă, cum ar fi, de exemplu, Cîntarea României.

Inginerul Iulică (Gabriel Spahiu) e un exemplar superb pentru această faună, în timp ce balansează între fabrică (un loc pe care îl domină prin neacceptarea fricii, a stresului care îi face pe ceilalţi angajaţi să dîrdîie, un fel de „Vodă prin lobodă” ), casa lui şi casa Lidiei (Ozana Oancea), o femeie trecută şi ea pe lista neagră a protecţiei muncii. Iulică fără frică împinge maşina ca să facă treburi pentru şefi, cară un aparat video ca să-l sărbătorească muncitoreşte pe Duckadam şi mai are pe rol un film artistic despre protecţia muncii pe care în final îl ratează tot din cauza unui accident în care alt muncitor îşi lasă sîngele pe strung. Armonia zilnică e tulburată accidental de şeful Lefărdau (Doru Ana), care aruncă cîte o întrebare ca nuca în perete despre existenţa lui Dumnezeu şi parcă ai o satisfacţie cînd îl vezi pe Iulică cu cît talent ocoleşte întrebările ca să dea răspunsul cînd te aştepţi mai puţin. Va să zică, americanii ar fi descoperit particulele lui Dumnezeu, dar tot de acolo ne vin şi filmele porno şi aparatele astea deştepte pe care le folosim pe ascuns ca să mai scoatem un ban grămadă şi ţigările astea bune şi cafeaua asta minunată.

Regizorul filmului, Gabriel Achim, a exploatat această încrengătură comunistoidă cu un simţ uriaş al proporţiilor, simţ care face în general succesul unui film. În maniera asta, eu pot spune că prefer un astfel de film unui documentar, fie el şi unul de Andrei Ujică, care are pretenţia de a reda momente reale din viaţa familiei Ceauşescu (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu) dar care sînt filmate, bineînţeles, artistic, iar montajul suferă şi el de patima artei. Sau le-aş prezenta pe amîndouă în cadrul unei propuneri educative (că tot sîntem la secţiunea propagandă şi-am rămas cu sechele, scuzaţi) ca să vază boborul cum e cu filmul realist şi cu documentarul artistic. Iar filmul lui Gabriel Achim ar avea titlul meritat Visul lui Nicolae Ceauşescu.