Fiica lui Stalin – O odisee la marginea democraţiei

O carte eveniment care trebuie să stea pe masa tuturor celor preocupaţi de istorie şi psihologie dar şi celor care vor să petreacă pur şi simplu câteva ore în compania unei cărţi bune, recomand  Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva. Scrisă excelent de Rosemary Sullivan, biografia fetei celui mai temut bolşevic e plină de evenimente aşa cum se şi cade unei fetiţe crescute în Palatul distracţiilor (de fapt Palatul Poteşnîi din Kremlin). Adorată de Stalin, nu de puţine ori „vrăbiuţa” trage după ea cârdul de generali beţi după mesele fastuoase prin cotloanele palatului în distracţia nebună a tatălui ei vecină cu nebunia. Ea trebuie doar să-i poruncească, nu să-l roage sau să-i ceară, un copil pe care viaţa îl învaţă să răspundă altfel provocărilor decât o fac toţi ceilalţi cunoscuţi. Svetlana nu ştie încă de crimele tatălui şi arestările nevinovaţilor din miez de noapte dar sinuciderea mamei ei, Nadia, îi lasă urme adânci şi va suferi toată viaţa. Mai târziu, vârsta îşi spune cuvântul şi Svetlana începe să respingă gărzile de corp şi urmăritorii poliţiei secrete într-o încercare de afirmare a propriei identităţi şi o nevoie acută de intimitate. Vârsta adolescenţei e şi aceea când coşmarul începe să se întrevadă, să-şi dea seama că tatăl ei îi aresta chiar şi pe membrii familiei.

Erau anii nefaşti pentru Stalin când începuse să aresteze în grup, fără noimă, doctori,  scriitori şi alte persoane de elită fără să-şi ocolească nici familia – culmea ironiei a fost când Stalin era pe moarte şi tovarăşii de pahar l-au scos din puşcărie pe unul dintre cei mai buni medici ca să-l trateze. Se instaura o perioadă de haos când nimeni nu mai avea încredere în nimeni: „Oamenii MGB veneau în mijlocul nopţii la cei vizaţi, răscoleau tot avutul lor, confiscau carnetele de economii, obligaţiuni şi bani. Era o strategie pentru a aduce familiile cu pricina la sapă de lemn pentru a vedea care alţi conspiratori aveau să le sară în ajutor. Când oamenii îi întâlneau pe stradă pe soţia sau copiii celui arestat îşi întorceau privirile. Arestaţii erau duşi cu maşina la închisorile Lubianka sau Lefortovo. Neştiind ce se întâmpla, restul familiei aştepta cu groază să apară poliţia secretă din nou.”

După moartea dictatorului şi o căsnicie eşuată, Svetlana fuge în SUA – sigur, aici scrierea va face deliciul oricărui cititor. Te aştepţi la orice dar nu-ţi poţi imagina cum se poate adapta fata lui Stalin în America. Din păcate, cei doi copii lăsaţi în Rusia eşuează la vârsta maturităţii în alcoolism. Svetlana mai face un copil în ţara în care a emigrat dar relaţiile cu bărbaţii de care se agaţă cu disperare eşuează şi ele. Unii se folosesc de ea cum a fost tatăl copilului ei din America care îi toacă banii scoşi din publicarea memoriilor. Alţii încearcă să scoată de la ea informaţii despre tatăl ei, altele decât cele publicate oficial sau unii pur şi simplu vor să o posede pe fata lui Stalin într-o încercare – nereuşită, evident – de a se urca şi ei pe scara înaltă a istoriei. Pentru Svetlana toate sunt tragice şi de evitat dar viaţa nu o lasă să rateze nici măcar cele mai urâte lovituri.

Se întoarce în Rusia la un moment dat cu fiica ei şi lasă propaganda rusă să-şi facă treaba aşa cum a făcut şi propaganda americană. Vine mai mult pentru fiul ei care o anunţase că era bolnav prin scrisori. O odisee. Svetlana se temea să nu fie pe moarte dar el nu era chiar atât de bolnav. Era în schimb pe moarte relaţia lor şi primirea ei a fost foarte rece. Cei doi copii nu o vor ierta niciodată pentru că i-a părăsit. Era epoca în care după dezgheţul lui Hruşciov, la sfârşitul anilor 1950 când viaţa culturală şi boemă a Moscovei începuse să respire mai liber dar nu pentru mult timp pentru că poliţia secretă avea alte planuri. Hruşciov îl demitizase pe Stalin dar lucrurile nu au mers grozav în sensul ăsta aşa că Brejnev a restabilit soclul distrus pe alocuri şi l-a şters de praf pe conducătorul iubit.

Ar mai fi multe de spus despre această carte excelent documentată dar vă las să decoperiţi plăcerea lecturii.

Zei de lut - Arkadi & Boris Strugaţki, E greu să fii zeu

E greu să fii zeu, ne spun fraţii Arkadi şi Boris într-un roman plin de înţelesuri istorice şi metafizice, aproape un  Picnic la marginea drumului, romanul transpus în film de regizorul rus Tarkovski, un film de care cei mai mulţi îşi amintesc.  Revenind la zei, ei nu mai sunt nişte trofee mistice şi de neatins în această carte cult pentru generaţia anilor 60’, deşi apar cu puteri  tehnologice de neimaginat pentru individul de rând depăşit în mod evident de secolele care au trecut peste el, cum sunt protagoniştii unui oraş medieval de pe o planetă, una dintre multele miliarde de planete din acest univers. Problema locuitorilor unei astfel de planete apare atunci când vizitatori din viitor, dar şi de pe o altă planetă, apar ca observatori şi ca supraveghetori pentru dezvoltarea civilizaţiei.

Ideile de bază ale romanului sunt pritocite din perspectivă filosofică şi sociologică cum ar fi desprinderea omului de ignoranţă, răutate,  egoism şi violenţă. Şi cum se poate face asta? Prin cunoaştere, bineînţeles. Ştiu că nu ştiu nimic, spunea Socrate,  tocmai pentru a explora mai departe acest izvor nemărginit al civilizaţiei. În lumea medievală, Anton cunoscut şi ca Don Rumata vine ca spion trimis de Institutul de Istorie Experimentală de pe planeta Pământ şi are pe lângă alte „puteri zeieşti” cu ar fi fulgerele sau „o pasăre mare de fier”, un dispozitiv prin care cei de pe pământ văd tot ce vede şi Anton în lumea în care a fost trimis. Sărmanii localnici medievali sunt prinşi într-o buclă a timpului din care nu au scăpare pentru că evoluţia are nişte etape pe care trebuie să le traverseze  chiar dacă apar şi oameni care îi împing puţin de la spate. Cam acesta ar fi fost rolul vizitatorilor, să ajute dar nu se pot implica prea mult în progresul lor care trebuie să vină natural pentru că altfel ar fi un dezastru.

Pentru că începe o persecuţie oribilă împotriva oamenilor de ştiinţă dar şi a scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor care vor să se cultive, în general, Anton alias Don Rumata, trebuie să-i extragă de la dispariţie pe cei mai importanţi care pot duce prin cunoştinţele sau talentul lor civilizaţia mai departe. Aşa avem un palmares întreg cu bătăi de spadă, lovituri de palat, oameni dedicaţi regelui şi ministrului său analfabet (dar foarte viclean) dar şi dizidenţi. Toată baronimea e coruptă, lacomă şi rea şi e dată jos împreună cu regele lor de ministrul regelui Don Reba care ţinteşte puterea. După măcel, pune în loc Ordinul Sfânt, un ordin al călugărilor care nu sunt mai puţin corupţi, lacomi şi răi. Cum se iese de aici? Nu prea se poate face repede ceva, pentru că sunt oamenii timpului lor iar observatorii extra(tereştrii) se simt cuprinşi de depresie, uneori disperare şi işi dau seama, cei mai sensibili dintre ei, că încercând să oprească răul trebuie să facă rău şi mai că l-ar face dacă nu ar fi inutil. Iată câteva gânduri  pe această temă cu un medieval care îi cere „fulgerele” ca să-i poată nimici pe adversarii ticăloşi, corupţi, răi, el fiind parte din poporul sărac şi sătul de abuzuri: „Şi încă nu ştii totul, gândi Rumata. Te bucuri la gândul că eşti sortit învingerii doar tu singur. Încă nu ştii cât de lipsită de speranţă este problema ta. Încă nu ştii că duşmanul nu se află atât în faţa soldaţilor tăi, cât înlăuntrul lor. Poate că vei reuşi să răstorni Ordinul, iar valul răscoalei ţărăneşti te va arunca pe tronul Arkanarului, poate că vei face una cu pământul castelele nobililor, îi vei îneca pe baroni în Strâmtoare iar poporul răsculat îţi va acorda toate onorurile ce se cuvin unui eliberator măreţ. Poate că vei fi bun şi înţelept – unicul om bun şi înţelept în regatul lui. Poate că din bunătate vei începe să dăruieşti pământuri tovarăşilor tăi de luptă, dar la ce le trebuie camarazilor tăi de luptă pământ fără sclavi? Şi roata va începe să se învârtă în sens invers. Şi bine ar fi dacă vei reuşi să mori de o moarte naturală şi să nu mai apuci să vezi cum vor apărea noi conţi şi baroni din rândurile foştilor tăi luptători credincioşi. Aşa ceva s-a mai întâmplat, gloriosul meu Arata, şi pe Pământ, şi pe planeta ta.”

Autorii acestei cărţi au avut destul material de reflecţie din cărţile de istorie autohtone, de asta înţelegem atât de bine şi asta ne dă un sentiment de superioritate ca şi cum noi am fi zeii care îşi pun problemele astea. Autorii au mizat pe complicitatea cititorilor ca şi pe capacitatea lor de a se amuza la luptele fără drept de replică ale lui Don Rumata şi prietenilor săi, lupte de capă şi spadă presărate cu mult umor în genul celor trei muşchetari  Athos, Porthos şi Aramis.  De asemenea sunt pasaje care descriu atât de bine putreziciunea şi mizeria acelei societăţi încât simţi aproape organic respingerea: „Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi, lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu toţii nişte sclavi –  sclavi ai credinţei, sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier – rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel, îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau şi întreţineau ici-acolo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…Aceşti oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără ei.”

Mutat în viață. Viața cu sens - Andy Hertz, Mutat la țară - Viața fără ceas

Mutat la țară - Viața fără ceas e o carte care ar trebui să se afle pe masa de lectură a tuturor celor care au ceva pretenții de la ei doar și pentru faptul că ne vorbește despre cum am putea fi fericiți și o face la modul simplu – să-i zicem o confesiune sinceră a unui prieten foarte bun. Cartea ne “ia de guler” din mijlocul unui oraș aglomerat și poluat și ne duce la munte, în împărăția naturii. Andy Hertz, autorul, ne împărtășește din viața lui de tânăr ambițios plecat din Hunedoara și școlit în Londra, pus pe proiecte mari – în fapt, un vânător de bani – care trăiește experiența mutării la țară în România ca pe o revelație a descoperirii vieții adevărate, o viață fără “ceas”, o viață care nu e trăită pe grabă, o viață în care munca se face cu plăcere și odihna își are rostul ei.

 Autorul ne descrie prima conștientizare a unor zone din natură de parcă un extraterestru crescut doar între betoane și neoane ar fi descoperit o planetă verde și cumva, copii crescuți cu cheia de gât, vedem și noi toate astea prin ochii lui : “În timp ce străbăteam cei zece-cincisprezece metri dintre mașină și ceilalți, parcă timpul s-a oprit și îmi lăsa răgaz să realizez ce am găsit acolo. Am găsit o iarbă de un verde pur, curat, plină de floricele albastre. Am găsit cerul senin și norii, care aveau o formă deosebită și parcă o altă culoare decât cea văzută de jos, din oraș. Am găsit căsuțe din lemn, grajduri vechi, căpițe de fân, cai, vaci, câini și pisici, și păsări nemaivăzute de ochii mei până atunci. Am găsit garduri din piatră și porți din lemn, vatră de foc și apă de izvor. […] Mai sus, aproape de Piatra Corbului, în partea  cealaltă a unui mic gard vechi din lemn, am zărit infinitul, cât o fi fost el de infinit, pentru mine, om trait multă vreme printre clădiri înalte, metrouri, autostrăzi. Oricât de mult aș vrea să îl explic prin cuvinte, nu cred că aș putea. E ca și Transfăgărășanul: dacă n-ai fost acolo, n-ai văzut nimic, pozele pot reda prea puțin. Natura are miros, are vânt, are greieri, frunze care se leagănă și te ating uneori pe frunte, atunci când privești lung, în tăcere, de la umbra vreunui pom. Asta nu vezi în poze. Infinitul e doar acolo sus , când ești și tu acolo. Orice altceva e insuficient.”

Îți vine să spun, parafrazând titlul cărții: Mutat în viață. Viața cu sens. Da, pentru că cei mai mulți dintre noi aleg un concediu de 20 de zile pe an pentru a ne bucura de viața adevărată. Prea puțin pentru suflet, bucuria nu trebuie trăită doar o data pe an. În plus, natura, așa cum o explică Andy, trebuie să facă parte din circuitul vieții noastre  de zi cu zi pentru a ne bucura reciproc de avantaje: omul fericit și liber iar natura mai puțin compromisă, prin plecarea omului din oraș și refuzul de a primi de la industrie mâncarea mai mult sau mai puțin procesată. Omul poate să-și cultive legumele pe care le mănâncă și solul să rămână  sănătos fără o prelucrare chimică masivă cum face industria pentru a hrăni cât mai mulți oameni. Desigur apare aici componenta etică a folosirii resurselor dar ce frumos este când natura te răsplătește cu sănătate!

Cartea mai merge și pe ideea folosirii timpului la țară cu folos, să nu cădem cumva dintr-o extremă în alta și să muncim la grădină  zi lumină :”Ideea este alta: scopul este fericirea, iar diversitatea se împacă bine cu ea, astfel că e bine să faci și altceva. Hrănește-ți trupul și sufletul pe toate căile. Educă-te și schimbă lumea. Fă ceva măreț nu doar prin muncă  ci și prin atitudine, gândire, schimbare. De asta ești aici! Altfel, prin orice ai face, vei supraviețui până la moarte și atât.”

Resursele de bani pentru a trăi la țară sunt diverse, trebuie doar să le găsești, pentru că grădina nu-ți poate oferi tot ce ai nevoie. Un venit cât de mic îți asigură echilibrul atât de necesar. Cine poate să găsească acest echilibru a câștigat o bătălie grea: “Oamenii vor înțelege tot mai clar că nu au nevoie de mașină de lux, ci poate de o bicicletă, că nu au nevoie de vilă, ci de confort, că nu au nevoie de haine scumpe, ci de îmbrăcăminte, vor înțelege că multe rele au venit în viața lor prin promovarea și îmbrățișarea falselor valori, iar cele reale nu numai că sunt gratuite, dar chiar sunt adevărate daruri ale vieții: timp, familie, dragoste, libertate, pace, prietenie,bucuria de a trăi.”

Nu o mai lungesc cu citatele: până apare cartea în biblioteci (și sper să se întâmple cât mai repede), o puteți comanda la editura Berg așa cum am făcut și eu. Merită din plin și unora poate să le schimbe viața, așa că vă urez conștientizare ușoară!

Fantomele prezentului - Haruki Murakami, Pădurea norvegiană

Cine nu l-a citit pe Murakami încă poate să înceapă cu Pădurea Norvegiană. Eu l-am citit ascultând cântecul formației Beatles cu același titlu ca să pot înțelege mai bine ecoul emoțional produs în personajul central, Watanabe, un tânăr de nici douăzeci de ani care își trăiește povestea de dragoste specifică adolescenței. O adolescență destul de libertină modelată după valori atât de clasice încât poți zice că urmează “visul american”. Studenți de prin cămine, săraci sau mai înstăriți care ies la aventuri de o noapte prin baruri și hoteluri, studenți care au un job part time și visuri de realizare, fete sau băieți care își trăiesc viețile într-o Japonie în care politica e aproape inexistentă pentru ei.

Tineri lui Murakami, destupați la minte și dezinhibați sexual trăiesc și niște drame pe care aproape că nimic nu le poate împiedica. De pildă, prietena lui Watanabe, Naoko, se sinucide într-un sanatoriu la un timp după ce fostul prieten se sinucide. Watanabe trebuie să suporte ambele pierderi și aproape că își pierde mințile și el dacă nu apare la timp în viața lui  o anume Midori  care devine și suportul pentru o nouă speranță de viață.  Este vorba în special de singurătate, o singurătate care are culori diferite în funcție de spectrul adolescenței, o singurătate în doi (cum ar fi Nagasawa cu prietena lui sau Watanabe – Midori),  o singurătateîn trei (cum ar fi Watanabe cu Naoko și Reiko). Oameni care își trăiesc întâmplările de parcă însuși zeul destinului le-ar fi pus mâna pe cap fără să-i împiedice însă s-o ia de la capăt în fiecare zi iar și iar.

Watanabe pare un burete care absoarbe toate poveștile cunoscuților și prietenilor, fiind el însuși un povestitor și ne devine simpatic cu fiecare “singurătate” povestită și trăită într-un ritm de fair-play pentru ceilalți. Până și personajele conexe cum ar fi prietena lui Naoko, Reiko, care are o viață distrusă în urma unor întâmplări nefaste încă din copilărie pare s-o ia de la capăt spre sfârșitul romanului dar presimți fără să-ți spună autorul că nu prea are cum să-i fie bine sau Nagasawa care pare amoral și realist, la polul opus romanticului, de fapt este pierdut într-un eu care nu-i va aduce prea multe bucurii în viață.

Cam asta e Pădurea norvegiană a lui Murakami, o singurătate absolută, descompusă în mai multe figuri, unele dintre ele tragice. O carte de Fitzgerald preferată de Watanabe, Marele Gatsby sau Centaurul de John Updike spun ceva despre personalitatea personajului, aplecat spre romantism și dramă. Putem să regăsim o parte din intensitatea lăuntrică a lui Gatsby în stilul așezat de poveste a lui Murakami însă mai puțin din Centaurul, pentru că acolo irealitatea imediată sau suprarealismul, dacă vreți,  inundă pur și simplu spațiul personajelor și te surprinde în mod plăcut. Despre Centaur însă o să mai vorbim într-o recenzie ulterioară.

Armata viitorului? Robert A. Heinlein, Infanteria stelară

Iubitorii de acțiune pot găsi în cartea lui Robert A. Heinlein, Infanteria stelară,  multe “delicii” ale vieții de armată așa cum o știm și noi în lumea noastră terestră doar că este puțin orientată spre viitor, cu soldați care au costume speciale pentru sărituri în acțiuni, individual sau în grup, cu tehnologie avansată și arme specifice. Ei luptă împotriva unor gângănii care controlează anumite planete din univers dar care atacă și planeta noastră. Eroul și povestitorul nostru este Juan Rico care termină școala dar nu mai vrea să dea la facultate la Harvard pentru că este atras de mirajul armatei împreună cu alți doi colegi. Heinlein nu glorifică viața de armată, o arată în toată duritatea ei, de pildă acești băieți care se prezintă pentru înrolare sunt speriați în cele mai crunte moduri pentru ca ei să înțeleagă adevărata dimensiune la care se expun în războaiele pe care le vor duce. Și nu e doar de sperietură, băieții vor putea vedea cum la antrenamente sunt lăsați undeva la 60 de km de cazarmă în pădure, dezbrăcați și fără apă sau mâncare. Unii ajung înapoi, alții nu, dar aceia care ajung sunt lăsați să plece dacă vor asta.

Cartea atacă și multiplele întrebări ale bărbatului în devenire cu privire la viață și la rostul lui pe pământ, datorie civică și moralitatea votului. Deși tatăl lui este un prosper om de afaceri care speră ca fiul lui să ia frâiele afacerii după maturizare, sorții de izbândă apar doar pentru Forțele Armate care îi aspiră până la urmă pe amândoi în această nebunie a războiului. Apar întrebări în carte pentru soldații cursanți la flosofie și morală pe care le poți considera sofiste sau nu, ca de pildă recuperarea unui camarad rănit după o acțiune în forță, chiar dacă nu au aflat ce șanse de supraviețuire mai are, cu riscul de a omorî locuitorii nevinovați ai unui întreg oraș. Ei cred că da, camaradul trebuie recuperat. Se teoretizează politic, istoric, social, matematic, logic. Soldații imaginați de Heinlein nu sunt doar pachete de mușchi, înzestrați tehnologic, sunt inteligenți și culți, pentru că numai astfel pot reuși.

Apariția cărții lui Heinlein a generat multe controverse. El însuși absolvent al Academiei Navale, a servit în Marină și cel mai probabil experiența acumulată i-a fost de folos în creația literară. Publicată în 1959, cartea obține premiul Hugo pentru cel mai bun roman în 1960.  La o informare de pe site-ul Wikipedia aflăm că : ” Deși costumele de luptă reprezintă cea mai de seamă moștenire lăsată de Infanteria stelară,  influența ei merge mai departe, către conflictele contemporane. La peste o jumătate de secol de la publicarea cărții, ea se află pe lista lecturilor Corpului Marinei Statelor Unite și a Forțelor Navale ale Statelor Unite^. Este primul roman ajuns pe lista de lecturi a trei dintre cele cinci ramuri ale armatei Statelor Unite care, la ora actuală, folosește multe idei similare conceptelor folosite de Heinlein (voluntari, forță de atac tehnologizată). În 2002, un general al Marinei descria viitorul echipamentului Marinei ca similar celui al infanteriei mobile.^”

 Au mai fost voci care l-au acuzat  pentru acestă carte de fascism, rasism, au examinat utopia mai ceva ca pe Republica lui Platon și în sfârșit, a influențat unele cărți iar altele au venit ca replică. Concluzia este că nu putem rata o carte atât de bună care și-a influențat în mod clar epoca.

Încă un citat din Wikipedia pentru lămuriri: “ Infanteria stelară a influențat multe scrieri SF ulterioare, stabilind tonul pentru aventurile militare din spațiu. Romanul lui John Steakley Armor s-a născut, după spusele autorului, din frustrarea creată de prezentarea insuficientă a luptelor din Infanteria stelară, aspect pe care dorea să îl dezvolte. Romanul anti-război al lui Joe Haldeman, Război etern este în general privit ca o replică directă la Infanteria stelară și, deși Haldeman a declarat că este rezultatul experienței personale din timpul Războiului din Vietnam, a admis că a fost influențat de romanul lui Heinlein. Jocul lui Ender al lui Orson Scott Card este considerat de mulți ca un răspuns direct sau ca un roman influențat de Infanteria stelară, lucru negat de Card, care a declarat că nu citise nici cartea lui Heinlein, nici pe cea a lui Haldeman la data scrierii Jocului lui Ender. Harry Harrison a scris cartea satirică Bill, the Galactic Hero pe care a descris-o ca o "rescriere jalnică a Infanteriei stelare a lui Heinlein." Romanul lui John Scalzi,  Războiul bătrânilor este, după spusele autorului, construit după tiparul Infanteriei stelare.

Seria lui John Ringo, Legacy of the Aldenata conține un omagiu explicit al cărții lui Heinlein. În 1987, Ace Books a publicat o carte interactivă a cărei acțiune se petrece în universul Infanteriei stelare, Combat Command in the World of Robert A. Heinlein's Starship Troopers: Shines the Name de Mark Acres."

Scopul vieții - Substituirea, Robert A. Heinlein

Robert A. Heinlein este unul dintre cei mai apreciați clasici S.F. Cu o abordare directă, ușor amuzantă, face ca unul dintre romanele lui pentru care a obținut premiul Hugo (1956) pentru cel mai bun roman, să fie citit în timp record și să îți dorești, răscolind bibliotecile să găsești o altă carte a lui la fel de bună. Fără să fie îngreunat de termeni prețioși, teoretizează  marile idei care i-au impresionat pe filosofi și ne amintește  întrebări esențiale : Pentru ce trăim? Care este sensul tuturor lucrurilor pe care le facem? De ce alegem să facem un lucru mai degrabă decât altul? Are viața în mod intrinsec o etică, o morală? Ar trebui să ne placă să fim singuri în univers și să respingem tot ce e diferit de noi?

Un actor care trăiește de pe o zi pe alta din rolurile lui primește  jobul de a juca personalitatea unui om politic care fusese răpit. Politicianul care formase un partid expansionist și încerca includerea extratereștrilor în civilizația umană ar fi trebuit să ajungă la timp pentru primirea unor onoruri oficiale din partea unui cuib de marțieni foarte important din structura lor de vârf. Întârzierea la un asemenea eveniment însemna un dezastru și ceremonia era anulată imediat. Pentru oameni ar fi însemnat încetarea tuturor contactelor prietenoase și asta și-au dorit și cei care l-au răpit. Actorul nostru trebuie să joace rolul omului politic pentru ca marțienii să nu afle de răpire și să treacă omenirea prin foc și sabie.

Această substituire e doar pretextul  autorului pentru care se pun marile întrebări ale vieții. Viața banală trăită de un om sau ratarea lui și figurile ilustre ale zilei care invadează televizoarele și hotărăsc legile pe care trebuie să le respectăm. Autorul nu ne întreabă cine e mai fericit, ci mai degrabă cine trăiește mai intens viața și se preocupă de scopul ei. Ce face deliciul romanului sunt tocmai aceste încercări de substituire și deghizări pentru care lucrează o echipă foarte dedicată cauzei politicianului. Mai mult, actorul devine la un moment dat copleșit de ideile și de personalitatea pe care trebuie să le susțină și încet, încet, își dă seama că sunt pe placul lui. Ideea e că trebuie să-ți acorzi un timp pentru rumegarea ideilor pe care le refuzi din start cu încăpățânare și ceea ce înțelegi apare într-o altă lumină.

Jocuri secrete la vârful piramidei de putere, agenți secreți și campanii electorale, cam astea ar fi datele cărții. Din fericire, în bătălia politică, binele supraviețuiește ca întotdeauna, astfel ca lumea să nu se prăbușească. Îi mulțumim domnului Heinlein pentru asta. Dar la întrebarea “Pentru ce trăiesc?” pe care și-o pune actorul la un moment dat  dar și la întrebarea “Cine sunt eu, cu adevărat?” , foarte puțini dintre noi se gândesc.  Pentru cineva care nu pune prea mare preț pe existențialism, încă o idee pentru care cartea merită citită: mici trucuri actoricești pe care le urmărim cu plăcere pe tot parcursul cărții și multă psihologie din care putem învăța.

Ca să nu ratăm seria de autor și pentru că ne plac doar romanele S.F. bune, în viitorul apropiat o să vă prezint încă două cărți care au primit premiul Hugo: Luna e o doamnă rea (1967) și Infanteria stelară (1960).

Vrăjitorii uitate : Doina Ruști, Mâța Vinerii

Cartea Doinei Ruști, Mâța Vinerii,  se înscrie în parcursul Bucureștiului fanariot (vezi Manuscrisul fanariot) în care anii 1800 – 1900 prind viață mai ales pe vechile ulițe ale Lipscanilor, centrul unui oraș peste care stăpânește Înalta Poartă cu domnitorii pasageri schimbați pentru 40 de pungi de galbeni. E povestea spusă chiar de Mâța Vinerii, o fată de paisprezece ani, care nu are voie să-și mărturisească numele.

Când ciuma se înstăpânește peste oraș, fata fuge la bunica ei, Maxima care o învață tainele vrăjitoriei. Ele fac parte din linia satorinilor, oameni care au anumite puteri individuale, insuflate de Sator, un duh care nu pare nici drac, nici înger, putând face atît binele cât și răul pentru că nu are voință și  personalitate, este un duh purtat doar de intențiile celor care îl folosesc prin diferite incantații, licori sau mâncăruri. 

Tonul cărții este jucăuș și crud în același timp. Jucăuș, pentru că este spus de o fată (și reamintit de femeie după treizeci de ani) pusă mai mult pe șotii decât vrăjitorii și crud pentru că în perioada respectivă, când țiganii se vindeau ca robi sau când turcii tăiau capul oamenilor după bunul plac, nu e tocmai la îndemână pentru un om învățat cu toate normele civilizației. Când legile sunt puse în balanță de zvonuri, sentimente, bârfe, acuzații fără fundament, când riști libertatea și viața doar pentru că unii oameni nu te văd bine. Peste toate domnește superstiția, cea mai rea dintre toate și din cauza căreia Maxima, bunica fetei este săltată pentru a fi omorâtă. Fata își pierde și unchiul, cuviosul Zăval, datorită unui alt satorin cu poftă de putere. Cartea se încheie cu pedepsirea criminalului Maximei și al lui Zăval de către Mâța Vinerii și cu descoperirea unei misterioase străzi Murta unde într-o altă casă a lui Zăval descoperă lista cu toti satorinii din lume.

Cartea excelează prin mărturisirile fetei pline de umor și de rețete vechi care sunt presărate peste tot cu ferma convingere că ele pot influența viața oamenilor pentru o perioadă de timp. De exemplu, o turtă care poate provoca boala râsului:”Dar, pe cât ridicam glasul, pe atât și râsul lui Costas devenea mai intens, molipsind servitorimea și ciohodarii, încât de sub arcade, din încăperile nevăzute ale acelei hardughii de palat, auzeam hăhăiala pajilor, chicoteala cameristelor, hohotele nesăbuite ale unor icioglani care lustruiau lingurițele, iar în focarul ăsta de hohote intra din când în când și câte un șuierat, o clămpăneală avidă ori un zgomot de dinți, căci și râsul, ca și firea omului, e de multe feluri.”

În cartea Doinei Ruști puteți intra pentru o vreme doar ca să experimentați acele senzații și gânduri pe care le aveați fiind copil: oameni care dispar pe loc la simpla dorință, leacuri de iubit, mâncăruri care te fac darnic până la faliment, spirite, duhuri, oameni care vorbesc cu morții și care visează tainele lumii. Peste toate astea adăugați și parfumul vechi de mahala, oamenii epocii cu diferite metehne și descrierea foarte detaliată a psihologiei oamenilor și chiar a orașului.

Cartea e un festin cultural pentru toti cei care adoră lumea veche a Bucureștiului așa cum a fost ea cu rele și bune deși nu-și propune să fie o cronică istorică veridică și nici măcar una dintre legendele știute. Este pur si simplu originală și cuceritoare.

Chemarea pământului - Șoareci și oameni, John Steinbeck

“Na bine. Într-o bună zi o să adunăm niște parale, o să ne luăm o căsuță și vreo două pogoane de pământ”. Cam asta e fraza care devine litanie  pe tot parcursul cărții pentru doi bărbați care merg prin ferme să muncească pentru câteva parale așa cum multe alte sute de oameni fac pe parcursul unei Americi traversată de o criză profundă socială și economică. Lennie este întârziat mintal și îl are alături de el doar pe George care se chinuie să-l țină departe de probleme.

 George are speranța unei căsuțe pe care s-o cumpere din banii pe care îi vor câștiga  împreună la fermele în care muncesc iar Lennie, ca un copil mare îl pune să repete tot timpul povestea căsuței pe care o vor avea și pământului pe care îl vor lucra, doar pentru ei, fără să mai fie la cheremul patronilor. După ce ajung la o fermă lucrurile se complică serios când Lennie dă iar de necaz omorând involuntar o femeie, nevasta fiului patronului. Omorârea nevestei lui Curley atinge o altă coardă sensibilă a oamenilor care încearcă să-și atingă visurile : singurătatea. Deși are o situație economică stabilă, rolul de nevastă o ține în singurătate și de aici o suferință uriașă a ratării. Asemenea câinelui bătrân și orb care este omorât de Carlson, ea moare în mâinile uriașului Lennie iar Lennie este omorât la rândul lui chiar de prietenul lui, George, cu pistolul pe care Carlson îl folosise ca să omoare câinele, tot din ...milă. 

George este nevoit să-l omoare și-l împușcă în ceafă, așa cum a fost împușcat și câinele ca să nu sufere,  în timp ce alți bărbați îl caută pe Lennie să-l linșeze. Finalul este emoționant pentru că Lennie îl roagă să-i spună povestea pământului pe care îl vor cumpăra în timp ce se uită spre munți iar George își lipește teava pistolului de ceafa lui.

Fără să fie sângeros, romanul trasează câteva linii care converg în suferință și singurătate. Mai mult decât refrenul copilăresc al lui George, dăm peste ipostaza omului care încercând să-și înfrunte destinul sfârșește prin a-i da o mână de ajutor.

John Steinbeck, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1962, apasă tare pe trăsăturile care ne fac umani într-un orizont mărginit și lipsit de speranță. Chiar dacă merge împotriva curentului, omul lui preferă să meargă în continuare strivit de viitor, cărând din greu trecutul în spate. Un Sisif american.

Ruleta fericirii - Somerset Maugham, Vila de pe colină

W.Somerset  Maugham a fost cel mai apreciat scriitor britanic al timpului său (1874-1965) debutând cu romanul Liza din mahalaua Lambeth (1879) care își va găsi ecoul, mai târziu, printre alte cărți scrise, în Vila de pe colină (1941). Ca agent al British Intelligence  în timpul revoluției ruse (1917), autorul aduce aportul vastei sale experiențe în volumul de povestiri Ashenden sau agentul britanic (1928). Este un fin psiholog care încearcă să prindă în poveștile de viață toată partea  naturală, lipsită de orice urmă de farsă.

Maugham e capabil să vadă, sub urmele lacrimilor de pe un obraz, fardul țipător. În Vila de pe colină, eroina principală este o văduvă care deși și-a iubit fostul soț (un cartofor și un bețiv), nu mai este capabilă să se îndrăgostească cu adevărat. Povestea nici nu mai stă în putința iubirii: vedem cum între bogați și săraci crește o prăpastie în care cei mai săraci își frâng gâtul. Vedem tarele unei societăți compromise sub gheara de foc a războiului.

Mary Panton este bogată și are un admirator  bogat (cu 25 de ani mai în vârstă decât ea), cu o carieră strălucită în față care vrea să o ia de nevastă. Mai are un pretendent tot bogat, dar mai neserios, aventurier, cu câteva căsătorii deja eșuate care îi dă târcoale. Cam astea ar fi datele problemei date. Pe acest schelet rece și auster, autorul începe să construiască o intrigă bogată în jurul personajelor și începi să vezi cum femeia bogată și respectabilă nu mai este atât de respectabilă pe cât pare, că admiratorul carierist și-a cam ales pasiunea în viață și neseriosul aventurier poate să devină cel mai bun prieten și soț. Pe scurt, Marry este cerută în căsătorie de Edgar care are șansa să devină guvernatorul Indiei și în termenul dat pentru răspuns, cunoaște un tânăr sărac, un refugiat de război pe care îl invită acasă. Tragedia apare când tânărul este respins dimineața  deși vrea cu disperare să continue relația. El  nu poate suporta ideea că o femeie frumoasă și bogată a văzut în el doar o aventură și se sinucide. Aici apare Rowley, aventurierul, care o ajută să scape de cadavru și de toată situația aceasta nefericită care i-ar putea afecta grav reputația și chiar libertatea.

Ideile merg pe un format clasic al “dezvrăjirii lumii”: de la sentimentele cele mai libere, în care natura și dă mâna cu pacea sufletului, până la coșmar. Totuși nu putem s-o învinovățim pe Marry: nu orice tânăr sărac se sinucide după o aventură cu o bogătașă frumoasă. Datele tragediei stau și în coordonatele vieții băiatului marcate de război și de sărăcie și poate că răul cel mai mare este lipsa oricărui orizont care îi afectează percepția asupra vieții. Este student la arte, este cult, idealist ca orice tânăr la 20 de ani, capabil de reacții mari în fața provocărilor vieții. Poate că este, la un alt nivel, Liza din primul roman al lui Maugham. O Liză aproape analfabetă, într-un orășel de provincie și asta ne face să ne gândim totuși că  dragostea e la fel în toate epocile, indiferent de starea materială și intelectuală. Merită să citiți și acest roman pentru că intriga e la fel de complexă și personajele sunt atât de transparente psihologic încât dau tonul unei capodopere.

Puterea de a renunța la nemurire - Matt Haig, Umanii

Dacă aveți chef să citiți o carte despre dezvoltare personală dar în același timp nu vă place tonul sfătos, arid în care este de obicei construită, puteți citi Umanii de Matt Haig. O să descoperiți cât de mult vă puteți amuza singuri în fața unei cărți și paradoxal, să explorați sensul vieții în cele mai neașteptate atitudini omenești. Profesorul Andrew Martin, descoperit într-o zi pe străzile din Cambridge fără haine, consideră că este de fapt un extraterestru trimis într-o misiune de anihilare a tuturor celor care au aflat de descoperirea ipotezei Riemann.

Adevăratul profesor, cel care avea revelația ipotezei fusese deja ucis. De ce fac asta vonnadorienii? Pentru că umanii nu ar fi reușit să stăpânească progresul tehnologic derivat de aici și ar fi distrus planeta și chiar universul. Povestea nu stă doar în suspansul unei urmăriri extraterestre, ne aflăm în incomoda poziție de a fi scanați la adevărata noastră dimensiune socială și spirituală. Simțim tot timpul privirea sfredelitoare a celui care nu știe nimic și învață totul, o ființă care vede oamenii pentru prima dată, climatul în care locuiesc, condițiile sociale și familiale. El, extraterestrul care îl înlocuiește pe profesorul Andrew trebuie să ia totul de la zero și pentru asta avem și o explicație: “Era întreg la trup, numai că nu și la minte. Înțelegeți dumneavoastră, poți clona creierele umane, dar nu și ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum, nu suficient din ceea ce este stocat acolo, așa că am fost nevoit să învăț o mulțime de lucruri eu însumi.”

 Prin ochii vonnadorienului vedem toate gesturile comune, făcute zilnic, într-o altă lumină. Este lumina redescoperirii, o căutare de sine acerbă și încercarea înțelegerii rostului pe pământ. Limba vorbită, afecțiunea, obiceiurile culinare, ura, toate sunt analizate cu o lupă nemiloasă. Umanii sunt totuși recuperabili și încet, încet extraterestrul nostru pare să aprecieze tot mai mult familia și conviețuirea cu ceilalți umani. Dar, ca în poveștile clasice, asemenea unui zeu, trebuie să renunțe la puterile deosebite pe care le are dacă vrea să devină pământean și să nu se mai întoarcă niciodată pe planeta lui. Cum pe Vonnadoria nu există moarte și suferință, extraterestrul nostru pare să accepte cu ușurință ideea că e muritor la fel cu cei lângă care alege să rămână. Pentru noi, Eminescu a pus cel mai bine ideea în poezie: “ Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu-nțelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare?”

Nu se poate să nu te gândești și la matematicianul  John Forbes Nash Jr, care are o poveste de viață asemănătoare cu căderi psihice și reveniri din temuta  schizofrenie paranoică. O viață cât se poate de reală și cu multă suferință în urma multiplelor internări dar iată că la un moment dat Nash reușește să domine boala și să conviețuiască cu “personajele” sale. Se întoarce ca un bun samaritean la familia lui redescoperind iubirea, această ecuație necunoscută multora dintre noi. Poate autorul s-a inspirat puțin și din această poveste sau poate povestea este aceiași de la începutul lumii pentru umani. Nu ratați sfaturile  de la sfârșitul cărții pentru că sunt cu adevărat grozave. Iată unul dintre ele: “Noile tehnologii, pe Pământ, nu înseamnă decât ceva de care vei râde peste cinci ani. Prețuiește chestiile de care nu vei râde peste cinci ani. Cum ar fi dragostea. O poezie bună. Sau un cântec. Sau cerul.”