vineri, 22 martie 2019

Scopul vieții - Substituirea, Robert A. Heinlein




Robert A. Heinlein este unul dintre cei mai apreciați clasici S.F. Cu o abordare directă, ușor amuzantă, face ca unul dintre romanele lui pentru care a obținut premiul Hugo (1956) pentru cel mai bun roman, să fie citit în timp record și să îți dorești, răscolind bibliotecile să găsești o altă carte a lui la fel de bună. Fără să fie îngreunat de termeni prețioși, teoretizează  marile idei care i-au impresionat pe filosofi și ne amintește  întrebări esențiale : Pentru ce trăim? Care este sensul tuturor lucrurilor pe care le facem? De ce alegem să facem un lucru mai degrabă decât altul? Are viața în mod intrinsec o etică, o morală? Ar trebui să ne placă să fim singuri în univers și să respingem tot ce e diferit de noi?

Un actor care trăiește de pe o zi pe alta din rolurile lui primește  jobul de a juca personalitatea unui om politic care fusese răpit. Politicianul care formase un partid expansionist și încerca includerea extratereștrilor în civilizația umană ar fi trebuit să ajungă la timp pentru primirea unor onoruri oficiale din partea unui cuib de marțieni foarte important din structura lor de vârf. Întârzierea la un asemenea eveniment însemna un dezastru și ceremonia era anulată imediat. Pentru oameni ar fi însemnat încetarea tuturor contactelor prietenoase și asta și-au dorit și cei care l-au răpit. Actorul nostru trebuie să joace rolul omului politic pentru ca marțienii să nu afle de răpire și să treacă omenirea prin foc și sabie.

Această substituire e doar pretextul  autorului pentru care se pun marile întrebări ale vieții. Viața banală trăită de un om sau ratarea lui și figurile ilustre ale zilei care invadează televizoarele și hotărăsc legile pe care trebuie să le respectăm. Autorul nu ne întreabă cine e mai fericit, ci mai degrabă cine trăiește mai intens viața și se preocupă de scopul ei. Ce face deliciul romanului sunt tocmai aceste încercări de substituire și deghizări pentru care lucrează o echipă foarte dedicată cauzei politicianului. Mai mult, actorul devine la un moment dat copleșit de ideile și de personalitatea pe care trebuie să le susțină și încet, încet, își dă seama că sunt pe placul lui. Ideea e că trebuie să-ți acorzi un timp pentru rumegarea ideilor pe care le refuzi din start cu încăpățânare și ceea ce înțelegi apare într-o altă lumină.

Jocuri secrete la vârful piramidei de putere, agenți secreți și campanii electorale, cam astea ar fi datele cărții. Din fericire, în bătălia politică, binele supraviețuiește ca întotdeauna, astfel ca lumea să nu se prăbușească. Îi mulțumim domnului Heinlein pentru asta. Dar la întrebarea “Pentru ce trăiesc?” pe care și-o pune actorul la un moment dat  dar și la întrebarea “Cine sunt eu, cu adevărat?” , foarte puțini dintre noi se gândesc.  Pentru cineva care nu pune prea mare preț pe existențialism, încă o idee pentru care cartea merită citită: mici trucuri actoricești pe care le urmărim cu plăcere pe tot parcursul cărții și multă psihologie din care putem învăța.
Ca să nu ratăm seria de autor și pentru că ne plac doar romanele S.F. bune, în viitorul apropiat o să vă prezint încă două cărți care au primit premiul Hugo: Luna e o doamnă rea (1967) și Infanteria stelară (1960).






miercuri, 27 februarie 2019

Vrăjitorii uitate : Doina Ruști, Mâța Vinerii


Cartea Doinei Ruști, Mâța Vinerii,  se înscrie în parcursul Bucureștiului fanariot (vezi Manuscrisul fanariot) în care anii 1800 – 1900 prind viață mai ales pe vechile ulițe ale Lipscanilor, centrul unui oraș peste care stăpânește Înalta Poartă cu domnitorii pasageri schimbați pentru 40 de pungi de galbeni. E povestea spusă chiar de Mâța Vinerii, o fată de paisprezece ani, care nu are voie să-și mărturisească numele.
Când ciuma se înstăpânește peste oraș, fata fuge la bunica ei, Maxima care o învață tainele vrăjitoriei. Ele fac parte din linia satorinilor, oameni care au anumite puteri individuale, insuflate de Sator, un duh care nu pare nici drac, nici înger, putând face atît binele cât și răul pentru că nu are voință și  personalitate, este un duh purtat doar de intențiile celor care îl folosesc prin diferite incantații, licori sau mâncăruri. 
Tonul cărții este jucăuș și crud în același timp. Jucăuș, pentru că este spus de o fată (și reamintit de femeie după treizeci de ani) pusă mai mult pe șotii decât vrăjitorii și crud pentru că în perioada respectivă, când țiganii se vindeau ca robi sau când turcii tăiau capul oamenilor după bunul plac, nu e tocmai la îndemână pentru un om învățat cu toate normele civilizației. Când legile sunt puse în balanță de zvonuri, sentimente, bârfe, acuzații fără fundament, când riști libertatea și viața doar pentru că unii oameni nu te văd bine. Peste toate domnește superstiția, cea mai rea dintre toate și din cauza căreia Maxima, bunica fetei este săltată pentru a fi omorâtă. Fata își pierde și unchiul, cuviosul Zăval, datorită unui alt satorin cu poftă de putere. Cartea se încheie cu pedepsirea criminalului Maximei și al lui Zăval de către Mâța Vinerii și cu descoperirea unei misterioase străzi Murta unde într-o altă casă a lui Zăval descoperă lista cu toti satorinii din lume.
Cartea excelează prin mărturisirile fetei pline de umor și de rețete vechi care sunt presărate peste tot cu ferma convingere că ele pot influența viața oamenilor pentru o perioadă de timp. De exemplu, o turtă care poate provoca boala râsului:”Dar, pe cât ridicam glasul, pe atât și râsul lui Costas devenea mai intens, molipsind servitorimea și ciohodarii, încât de sub arcade, din încăperile nevăzute ale acelei hardughii de palat, auzeam hăhăiala pajilor, chicoteala cameristelor, hohotele nesăbuite ale unor icioglani care lustruiau lingurițele, iar în focarul ăsta de hohote intra din când în când și câte un șuierat, o clămpăneală avidă ori un zgomot de dinți, căci și râsul, ca și firea omului, e de multe feluri.
În cartea Doinei Ruști puteți intra pentru o vreme doar ca să experimentați acele senzații și gânduri pe care le aveați fiind copil: oameni care dispar pe loc la simpla dorință, leacuri de iubit, mâncăruri care te fac darnic până la faliment, spirite, duhuri, oameni care vorbesc cu morții și care visează tainele lumii. Peste toate astea adăugați și parfumul vechi de mahala, oamenii epocii cu diferite metehne și descrierea foarte detaliată a psihologiei oamenilor și chiar a orașului.
Cartea e un festin cultural pentru toti cei care adoră lumea veche a Bucureștiului așa cum a fost ea cu rele și bune deși nu-și propune să fie o cronică istorică veridică și nici măcar una dintre legendele știute. Este pur si simplu originală și cuceritoare.



joi, 21 februarie 2019

Chemarea pământului - Șoareci și oameni, John Steinbeck







“Na bine. Într-o bună zi o să adunăm niște parale, o să ne luăm o căsuță și vreo două pogoane de pământ”. Cam asta e fraza care devine litanie  pe tot parcursul cărții pentru doi bărbați care merg prin ferme să muncească pentru câteva parale așa cum multe alte sute de oameni fac pe parcursul unei Americi traversată de o criză profundă socială și economică. Lennie este întârziat mintal și îl are alături de el doar pe George care se chinuie să-l țină departe de probleme.
 George are speranța unei căsuțe pe care s-o cumpere din banii pe care îi vor câștiga  împreună la fermele în care muncesc iar Lennie, ca un copil mare îl pune să repete tot timpul povestea căsuței pe care o vor avea și pământului pe care îl vor lucra, doar pentru ei, fără să mai fie la cheremul patronilor. După ce ajung la o fermă lucrurile se complică serios când Lennie dă iar de necaz omorând involuntar o femeie, nevasta fiului patronului. Omorârea nevestei lui Curley atinge o altă coardă sensibilă a oamenilor care încearcă să-și atingă visurile : singurătatea. Deși are o situație economică stabilă, rolul de nevastă o ține în singurătate și de aici o suferință uriașă a ratării. Asemenea câinelui bătrân și orb care este omorât de Carlson, ea moare în mâinile uriașului Lennie iar Lennie este omorât la rândul lui chiar de prietenul lui, George, cu pistolul pe care Carlson îl folosise ca să omoare câinele, tot din ...milă. 
George este nevoit să-l omoare și-l împușcă în ceafă, așa cum a fost împușcat și câinele ca să nu sufere,  în timp ce alți bărbați îl caută pe Lennie să-l linșeze. Finalul este emoționant pentru că Lennie îl roagă să-i spună povestea pământului pe care îl vor cumpăra în timp ce se uită spre munți iar George își lipește teava pistolului de ceafa lui.
Fără să fie sângeros, romanul trasează câteva linii care converg în suferință și singurătate. Mai mult decât refrenul copilăresc al lui George, dăm peste ipostaza omului care încercând să-și înfrunte destinul sfârșește prin a-i da o mână de ajutor.
John Steinbeck, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1962, apasă tare pe trăsăturile care ne fac umani într-un orizont mărginit și lipsit de speranță. Chiar dacă merge împotriva curentului, omul lui preferă să meargă în continuare strivit de viitor, cărând din greu trecutul în spate. Un Sisif american.

marți, 12 februarie 2019

Ruleta fericirii - Somerset Maugham, Vila de pe colină




W.Somerset  Maugham a fost cel mai apreciat scriitor britanic al timpului său (1874-1965) debutând cu romanul Liza din mahalaua Lambeth (1879) care își va găsi ecoul, mai târziu, printre alte cărți scrise, în Vila de pe colină (1941). Ca agent al British Intelligence  în timpul revoluției ruse (1917), autorul aduce aportul vastei sale experiențe în volumul de povestiri Ashenden sau agentul britanic (1928). Este un fin psiholog care încearcă să prindă în poveștile de viață toată partea  naturală, lipsită de orice urmă de farsă.
Maugham e capabil să vadă, sub urmele lacrimilor de pe un obraz, fardul țipător. În Vila de pe colină, eroina principală este o văduvă care deși și-a iubit fostul soț (un cartofor și un bețiv), nu mai este capabilă să se îndrăgostească cu adevărat. Povestea nici nu mai stă în putința iubirii: vedem cum între bogați și săraci crește o prăpastie în care cei mai săraci își frâng gâtul. Vedem tarele unei societăți compromise sub gheara de foc a războiului.
Mary Panton este bogată și are un admirator  bogat (cu 25 de ani mai în vârstă decât ea), cu o carieră strălucită în față care vrea să o ia de nevastă. Mai are un pretendent tot bogat, dar mai neserios, aventurier, cu câteva căsătorii deja eșuate care îi dă târcoale. Cam astea ar fi datele problemei date. Pe acest schelet rece și auster, autorul începe să construiască o intrigă bogată în jurul personajelor și începi să vezi cum femeia bogată și respectabilă nu mai este atât de respectabilă pe cât pare, că admiratorul carierist și-a cam ales pasiunea în viață și neseriosul aventurier poate să devină cel mai bun prieten și soț. Pe scurt, Marry este cerută în căsătorie de Edgar care are șansa să devină guvernatorul Indiei și în termenul dat pentru răspuns, cunoaște un tânăr sărac, un refugiat de război pe care îl invită acasă. Tragedia apare când tânărul este respins dimineața  deși vrea cu disperare să continue relația. El  nu poate suporta ideea că o femeie frumoasă și bogată a văzut în el doar o aventură și se sinucide. Aici apare Rowley, aventurierul, care o ajută să scape de cadavru și de toată situația aceasta nefericită care i-ar putea afecta grav reputația și chiar libertatea.
Ideile merg pe un format clasic al dezvrăjirii lumii”: de la sentimentele cele mai libere, în care natura și dă mâna cu pacea sufletului, până la coșmar. Totuși nu putem s-o învinovățim pe Marry: nu orice tânăr sărac se sinucide după o aventură cu o bogătașă frumoasă. Datele tragediei stau și în coordonatele vieții băiatului marcate de război și de sărăcie și poate că răul cel mai mare este lipsa oricărui orizont care îi afectează percepția asupra vieții. Este student la arte, este cult, idealist ca orice tânăr la 20 de ani, capabil de reacții mari în fața provocărilor vieții. Poate că este, la un alt nivel, Liza din primul roman al lui Maugham. O Liză aproape analfabetă, într-un orășel de provincie și asta ne face să ne gândim totuși că  dragostea e la fel în toate epocile, indiferent de starea materială și intelectuală. Merită să citiți și acest roman pentru că intriga e la fel de complexă și personajele sunt atât de transparente psihologic încât dau tonul unei capodopere.



joi, 31 ianuarie 2019

Puterea de a renunța la nemurire - Matt Haig, Umanii








Dacă aveți chef să citiți o carte despre dezvoltare personală dar în același timp nu vă place tonul sfătos, arid în care este de obicei construită, puteți citi Umanii de Matt Haig. O să descoperiți cât de mult vă puteți amuza singuri în fața unei cărți și paradoxal, să explorați sensul vieții în cele mai neașteptate atitudini omenești. Profesorul Andrew Martin, descoperit într-o zi pe străzile din Cambridge fără haine, consideră că este de fapt un extraterestru trimis într-o misiune de anihilare a tuturor celor care au aflat de descoperirea ipotezei Riemann.
Adevăratul profesor, cel care avea revelația ipotezei fusese deja ucis. De ce fac asta vonnadorienii? Pentru că umanii nu ar fi reușit să stăpânească progresul tehnologic derivat de aici și ar fi distrus planeta și chiar universul. Povestea nu stă doar în suspansul unei urmăriri extraterestre, ne aflăm în incomoda poziție de a fi scanați la adevărata noastră dimensiune socială și spirituală. Simțim tot timpul privirea sfredelitoare a celui care nu știe nimic și învață totul, o ființă care vede oamenii pentru prima dată, climatul în care locuiesc, condițiile sociale și familiale. El, extraterestrul care îl înlocuiește pe profesorul Andrew trebuie să ia totul de la zero și pentru asta avem și o explicație: Era întreg la trup, numai că nu și la minte. Înțelegeți dumneavoastră, poți clona creierele umane, dar nu și ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum, nu suficient din ceea ce este stocat acolo, așa că am fost nevoit să învăț o mulțime de lucruri eu însumi.
 Prin ochii vonnadorienului vedem toate gesturile comune, făcute zilnic, într-o altă lumină. Este lumina redescoperirii, o căutare de sine acerbă și încercarea înțelegerii rostului pe pământ. Limba vorbită, afecțiunea, obiceiurile culinare, ura, toate sunt analizate cu o lupă nemiloasă. Umanii sunt totuși recuperabili și încet, încet extraterestrul nostru pare să aprecieze tot mai mult familia și conviețuirea cu ceilalți umani. Dar, ca în poveștile clasice, asemenea unui zeu, trebuie să renunțe la puterile deosebite pe care le are dacă vrea să devină pământean și să nu se mai întoarcă niciodată pe planeta lui. Cum pe Vonnadoria nu există moarte și suferință, extraterestrul nostru pare să accepte cu ușurință ideea că e muritor la fel cu cei lângă care alege să rămână. Pentru noi, Eminescu a pus cel mai bine ideea în poezie: Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu-nțelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare?”
Nu se poate să nu te gândești și la matematicianul  John Forbes Nash Jr, care are o poveste de viață asemănătoare cu căderi psihice și reveniri din temuta  schizofrenie paranoică. O viață cât se poate de reală și cu multă suferință în urma multiplelor internări dar iată că la un moment dat Nash reușește să domine boala și să conviețuiască cu “personajele” sale. Se întoarce ca un bun samaritean la familia lui redescoperind iubirea, această ecuație necunoscută multora dintre noi. Poate autorul s-a inspirat puțin și din această poveste sau poate povestea este aceiași de la începutul lumii pentru umani. Nu ratați sfaturile  de la sfârșitul cărții pentru că sunt cu adevărat grozave. Iată unul dintre ele: Noile tehnologii, pe Pământ, nu înseamnă decât ceva de care vei râde peste cinci ani. Prețuiește chestiile de care nu vei râde peste cinci ani. Cum ar fi dragostea. O poezie bună. Sau un cântec. Sau cerul.

joi, 6 decembrie 2018

Emoțiile IA - Răzbunare ancilară, Ann Leckie







Una dintre cele mai bune cărți SF citite în ultimul timp e Răzbunare ancilară de Ann Leckie. Debutul în roman al autoarei a fost încununat cu cele mai importante premii: Hugo, Nebula și Arthur C.Clarke și se citește aproape fără să-l mai lași din mâini. Toată ideea romanului stă în acțiunile unei nave radchaiene, cu multiple unități ancilare care execută acțiuni în mod separat și uneori chiar în același timp având același numitor comun care primește informațiile. Interesant este faptul că toată acțiunea este povestită de o navă care după ce este distrusă, rămâne doar la statutul său de unitate ancilară ( un corp care nu mai este viu, plin de implanturi). Stăpâna radchaienilor anexează teritorii după teritorii într-o goană nebună de expansiune și supraviețuire fără să-i pese prea mult de locuitorii acelor orașe pe care le invadează. Cei care nu se predau sunt omorâți și transformați în unități ancilare, ceilalți se supun noilor reguli de viață: “De obicei, când anexarea se încheia în mod oficial, proces ce dura mai mult de cincizeci de ani,  ordinea era deja asigurată de o forță paramilitară”. Urmași celor anexați nu mai resimțeau la fel de acut invazia și se încadrau în normele obișnuite și învățate recent (lucruri care spuse altfel, le întâlnim și în istoria lumii noastre, nu?).  Unitatea în discuție, Răzbunarea lui Toren Unu Esk  se întoarce împotriva stăpânei care ordonă masacrele  și chiar omorârea unor ofițeri din propriul batalion.  Surpinzător chiar și pentru literatura SF  sunt câteva idei ce merită atenția noastră: stăpâna acestor imperii se divide și începe să lupte împotriva ei. Sunt două Anaander Mianaai care încearcă să-și submineze rolul dominator prin tot felul de tertipuri iar cei de sub comanda lor primesc ordine diferite.
O altă idee nu foarte circulată e aceea a unei unității ancilare, adică a unui cadavru plin de implanturi care funcționează ca un organism normal, viu. Îi este foame, are necesități fiziologice, simte durerea, are propriile gînduri. O IA (inteligență artificială) care crește exponențial cu implanturile așa că ea poate să trăiască mii de ani. Dar nu are doar propriile gânduri ci și o etică  pe care autoarea nu o explică deloc: să salveze oameni din brațele morții sau să se răzbune, ca Unu Esk pentru omorârea unui ofițer căruia îi era subordonată sau pentru distrugerea navei: “ Uneori habar n-am de ce fac ceea ce fac. Chiar și după atâta amar de vreme faptul că nu știu e ceva nou pentru mine, cum e și faptul că nu trebuie să execut în fiecare clipă ordinele cuiva.
Orașele acestor imperii funcționează pe bază de caste, case cu blazon,  uneori corupție și supraveghere militară inteligentă prin sisteme IA (inteligență artificială care compară datele, analizează emoțiile și acțiunile). Să nu credem însă că securitatea acestor orașe  și a stăpânelor lor (multiple și ele prin IA) sunt infailibile. Dintr-un imperiu distrus, Garsedd, a rămas o armă foarte periculoasă care poate străpunge orice scut: “Armele acelea veniseră de la presgeri, garseddaii se înțeleseseră cu alienii, indiferent cine făcuse prima mișcare.” Rămâne un mister pentru mine capturarea și uciderea garseddaiilor de către trupele radchaiene de vreme ce ei dețineau asfel de arme puternice ca și neimplicarea partenerilor lor de la care aveau armele, alienii presgeri, dar vorba navei care ne spune povestea: “- Sunt alieni. Cine-i poate înțelege?
Altă idee mai puțin circulată e data de faptul că unitățile ancilare nu pot deosebi genul.  Habar n-ai care sunt personajele feminine și masculine din poveste, te face să vânezi tot timpul detalii legate de păr, îmbrăcăminte, obiceiuri deși nici acestea nu pot da un răspuns hotărâtor.  
Ann Leckie a avut curajul să dea piept cu toate aceste teorii care nu sunt în totalitate explicabile dar din care a ieșit o carte captivantă care își  merită toate premiile.  Stilul e clar, concis, fără prea multe metafore iar planurile se succed conform sistemului IA care vede cu toate corpurile și raportează. Sau povestește. Sau cântă.




marți, 27 noiembrie 2018

Toate duminicile noastre – Cezar Petrescu, Dumineca orbului




Dumineca  orbului este poate cel mai trist roman din literatura română. Trist, pentru că le refuză personajelor sale toate speranțele. Trist, pentru că arată chipurile din spatele măștilor și toate visurile se întorc la originea lor în neant. Trist pentru că nu ne-am putut salva prin personajele sale și ăsta e poate reproșul cel mai dur pe care îl fac cititorii săi. Romanul începe cu discuția banală a doi tineri pe care soarta îi aduce împreună pe peronul unei gări din București. Sergiu Miclăuș și Gina Alimănescu simt că sunt predestinați unul altuia și își făgăduiesc la lumina stelelor că se vor întâlni ziua următoare. Ea merge la o nuntă la o prietenă, el la înmormântarea mamei vitrege. Ea îi mărturisește lui unde merge, el nu.
 În Duminica Orbului, avem două planuri mari în care se desfășoară acțiunea și urmărim pas cu pas toate aceste zvârcoliri ale ființei umane. Un personaj cheie, mătușa Ginei Alimănescu, fostă dansatoare celebră, ne rupe inimile când nu-i dă tânărului întârziat scrisoarea Ginei și refuză să-i spună locul în care aceasta îl așteaptă. Toate se dau peste cap de aici și se întrec în cele mai putrede vicii: ea, adorata, redevine iubita celui care o părăsise cândva și pentru care nu înseamnă mare lucru, Sergiu se îmbată și pierde moștenirea dată de tatăl lui la jocurile de noroc și o dată cu banii se duce și norocul amărâtului bolnav de plămâni care sperase la un sanatoriu unde să-și mai prelungească viața. Cezar Petrescu merge mai departe cu deziluzia: orbul care cerșea în fața bisericii, este omorât și jefuit de tâlhari deși el, cel care se ruga pentru toți, murise spiritual cu ceva timp înainte când înțelesese că nu are suficientă credință să poată vedea iar. Ioachim Grult, un om care făcuse avere la viața lui ajunge la sanatoriul de boli mintale după ce renunță la tot și nici nu mai consideră că viața merită trăită altfel decât acolo unde poți să spui tot ce gândești, lăsând la o parte orice mască.
Duminica orbului, a 6-a după Paști, cea pe care o găsim în evanghelia lui Ioan, are un corespondent în lumea laică de  după Iisus. Orbul din evanghelie nu își capătă vederea doar în planul fizic, el ajunge la adevărata esență al lucrurilor când îl vede pe fiul lui Dumnezeu și îl recunoaște în loc să se înfurie și să-l renege ca ceilalți. Vederea implică și buna credință a sufletului, libertatea care te protejează de dogmă și false valori. Omul modern al lui Camil Petrescu  își perpetuează  însă viciile până astăzi, de aceea îl recunoaștem atât de bine și personajele ne cad atât de greu sufletului. Până la urmă, nimeni nu e rău intenționat (în afara tâlharilor, evident) : Catriona, mătușa Ginei își închipuie că face un bine când refuză să-i dea tânărului scrisoarea nepoatei sale și toate celelalte întâmplări cresc de aici ca bulgărele de zăpadă când o ia la vale. Nimic nu e nou sub soare, spune autorul romanului : “Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie. Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul sonor al dimineții: -Univers! Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.