vineri, 8 martie 2024

 




Băiatul Echo – Matt Haig

 

O carte despre roboţi nu prea mă încântă de obicei dar consider acest volum o capodoperă. De ce? Pentru că glorifică viaţa în toate aspectele ei. Nu poţi să fii mai putin viu, spune Matt Haig, aşa cum nu poţi să fii mai puţin om. Şi totuşi...Băiatul Echo este un prototip construit cu ADN uman, eşti tentat să spui că e mai puţin om, dar nu e aşa. Construcţia de fiare care se mişcă cu o forţă superioară atât fizic cât şi psihic este un om pentru simplul motiv că e capabil să simtă iubire, fericire, durere, ură...cam tot ce simţim şi noi. Are sentimente de vinovăţie, frică, speranţă, frustrare. Sentimente care definesc fiinţa umană în toate aspectele ei. Povestea e alertă, te ţine în priză de la început până la sfârşit. Două companii rivale deţin monopolul fabricilor de androizi într-o Londră din secolul 22, cu autostrăzi suspendate şi tot confortul dat de tehnologie. Dar nu toţi oamenii sunt fericiţi de avansul tehnologiei care pare că macină umanitatea tot mai mult. Fratele patronului care deţine fabricile Castle e unul din nostalgicii vremurilor apuse. Pentru el, toţi androizi sunt expresia greşită şi impardonabilă a oamenilor lacomi de bani care se pot juca cu avansul tehnologiei. Ca jurnalist, el se ocupă cu scrierea unei cărţi împotriva inteligenţei artificiale şi a tuturor derivatelor sale. E şi motivul pentru care va muri împreună cu soţia sa, ucişi chiar prin jocul de culise al fratelui care nu permite să-şi vadă afacerile compromise. Audrey, fata lor, scapă cu fuga chiar în braţele unchiului ucigaş. De aici se continuă lupta pentru supravieţuire într-o lume care are toate semnele unei dictaturi, atât tehnologice cât şi morale. Mai sunt oameni care să protesteze la uşa companiei vinovate dar sunt suprimaţi fără probleme iar justiţia este total aservită intereselor celor bogaţi. De pildă, o distracţie de sâmbătă seara mai e şi lupta roboţilor cu Neanderthalienii, care au fost aduşi înapoi prin inginerie genetică şi băgaţi într-un fel de grădină zoologică. Sunt oameni care mai protestează pe la garduri dar exerciţiul moral nu mai are însemnătate aici şi sunt destul de mulţi cei care vin să plătească bilet ca să vadă o încăierare ucigaşă în arenă. Sânge şi circ, am spune aici. Destul de trist viitorul în opinia lui Matt Haig, nu? În orice caz, nu aici e punctul forte al cărţii. Ce m-a răvăşit pe mine este că Audrey, îndrăgostită de băiatul echo, alege să fugă împreună cu el pe Lună, un spaţiu liber de tirania unchiului său, dar foarte periculos. Aici nu sunt controale ca cele de pe pământ şi toţi criminalii sau cei care încalcă legea într-un fel sau altul, fug aici. Călătoria durează doar două ore iar pe roboţi nu îi controlează nimeni. Însă pentru asta Audrey trebuie să se transforme: să arate ca un robot, cu pielea fără semne dar însemnată cu un număr pe mână cum sunt toţi roboţii. O fiinţă care vrea să treacă graniţa ca un robot cu ceilalţi roboţi. Nu este un final fericit, cel puţin pentru mine. Pentru că oricine poate abuza un robot, îl poate face sclav sau îl poate distruge. Ne rămâne să ne imaginăm viitorul fetei - robot şi al robotului – om într-o lume în care vor trebui să-şi caute de muncă şi să convieţuiască cu toţi ceilalţi. Moralitatea, sensul vieţii, umanitatea sunt concepte des întâlnite şi în celelalte cărţi ale lui Matt Haig cum ar fi Bibliotecara de la miezul noptii, Umanii, Cum să opreşti timpul . A mai scris Câteva motive să iubeşti viaţa, o carte excelentă  de psihologie şi cărţi pentru copii. Nu rataţi acest scriitor pentru că vorbeşte despre viitorul nostru.

 

 

 


sâmbătă, 10 februarie 2024

Portalul – Peter Clines

 




O alegere bună de petrecere a timpului liber este să citim Portalul Albuquerque de Peter Clines. Este o carte care vă va ţine cu sufletul la gură de la început până la sfârşit, cu doze bune de suspans şi mister. Este vorba de un Portal care face legătura între mai multe realităţi, realitatea nostră, aşa cum o ştim şi realităţile paralele sau multiversul. Mike Erikson este un tip genial care alege să fugă de talentul lui într-o carieră modestă de profesor de liceu deşi este posesorul unei memorii eidetice, o memorie fotografică care îi permite să-şi amintească tot ce a văzut sau a auzit vreodată. Aceste abilităţi îl şi salvează (ca şi pe unii din colegii lui) atunci când este inclus într-un proiect ulltrasecret de transfer de materie între lumi prin intermediul Portalului. Treaba lui Mike este să observe echipa care a construit portalul şi să-şi dea seama de ce se petrec anumite greşeli, cum ar fi schimbarea de personalitate a oamenilor care trec prin portal sau diferite versiuni pe care le pot avea şi care se imprimă în realitatea cunoscută. Mai departe...e o poveste care o să vă încingă neuronii în căutarea soluţiei de supravieţuire în spaţiul X. Până la urmă devine un joc periculos pentru toată specia umană. Ne imaginăm că lumile paralele, dimensiunile extraterestre sau multiversul au cele mai bune versiuni pe care le putem cunoaşte dar atunci când apar monştri nu ne mai convine. Pentru că asta se întâmplă, deschiderea în alte realităţi nu poate fi aleasă aşa cum o proiectezi pe calculator iar cine o face trebuie să poată fi în stare să stăpânească tehnologia care pune bazele siguranţei celor implicaţi şi a lumii întregi. O carte delicioasă pentru iubitorii de mister!



vineri, 1 octombrie 2021

Zeii din lut – Ursula K. Le Guin, Sfâşierea cerului







Sfâșierea cerului” este unul dintre romanele cele mai bune ale scriitoarei Ursula K. Le Guin după “Mâna stângă a întunericului” (premiile Hugo și Nebula). Temele autoarei vin din cele mai profunde căutări ale ființei umane : identitatea într-o lume nesigură și schimbătoare, principiile de bază după care funcționăm ca binele și răul, etica pământeană și extraterestră și cam tot ce tine de conștiință. Scriitoare de fantasy și science-fiction, își permite să atingă teme profunde ca evoluția omenirii, sondarea inconștientului și a lumilor cu mai multe posibilități. Subiectul romanului nu ne dezamăgește nici de data asta. Întrebările sunt complexe și te pun pe gânduri: dacă am avea o putere să schimbăm lumea, cum ar arăta ea? Avem oare dreptul să schimbăm mersul lucrurilor pe planeta și să facem cum considerăm noi că e mai bine așa, pe repede înainte, de la o zi la alta?


Astea sunt și dilemele domnului Orr care descoperă cu groază că visele lui pot schimba realitatea în care trăiește. Chinuit de sentimentul vinovăției, ia pastile cu pumnul pentru a împiedica visele să mai apară și ajunge în cele din urmă la un psihiatru care practică hipnoza. Dr. Haber este și un cercetător pasionat în știința creierului și urmărește să descopere noi teorii iar acest pacient neobișnuit îi pică la fix. Cum era și de așteptat, doctorul îi propune să “viseze eficient” doar în stare de hipnoză și îi sugerează chiar ce să viseze. Prin acest procedeu, Orr speră să se vindece dar nu se va vindeca pentru că puterea de a schimba lumea pe care o are acum doctorul Haber în mâini nu e de lăsat.


Așa se întâmplă să dispară peste noapte milioane de oameni sau să existe o singură culoare a pielii în încercarea de a combate rasismul. Pentru că inconștientul lui Orr rezolvă problemele care i se pun în această manieră, ajungem într-o lume în care toți oamenii sunt gri. Când Haber îi sugerează lui Orr sub hipnoză să viseze o lume în care au dispărut toate războaiele, pe lună apar extratereștrii iar toți conducătorii de state vor îndrepta armele spre inamicul comun, într-o alianță care altfel nu ar fi fost posibilă.


Maniera autoarei de a ilustra toate aceste schimbări este remarcabilă. Sunt multe pasaje pe care simt nevoia să le recitesc cum ar fi cel al apariției neantului dintre două momente temporale: “Presentimentul care o cuprinse pe Heather când coborâse privirea de la cerul de jad era acum o prezență. Era acolo. O zonă, sau poate o perioadă temporală, un fel de pustietate. Era prezența absenței: o entitate necuantificabilă lipsită de calități, în care toate lucrurile cădeau și din care nimic nu mai ieșea. Era ceva oribil, și nu era nimic. Era o cale greșită.”


luni, 22 februarie 2021

 



Aer – Amprentarea de toate zilele


Aer
este o carte care ne arată cum poţi să ai acces la toate informaţiile chiar în propria ta minte, fără un ajutor exterior, cum ar fi televizorul sau internetul. Conectarea, după autorul ei, Geoff Ryman, ar fi posibilă prin intermediul reţelei. Fluxul fulger (câmpul de atracţie magnetică) se foloseşte la Formatare. Astfel, o hartă completă a minţilor ar exista în Aer, iar Aerul nu este ceea ce respirăm, ci o hartă disponibilă în 11 dimensiuni rămase după Big Bang. Interesant nu este faptul că poţi avea experienţe oculte, ci informaţii de toate felurile, tot ce îţi doreşti să vezi şi să afli de la modă până la filme şi jocuri. Practic, orice. Mae, personajul principal suferă din plin atunci când pe oameni îi loveşte fulgerul magnetic.


Trăitoare într-un sat de munte din Karzistan (ţară inventată), supravieţuieşte ocupându-se de modă. O minte deschisă în generaţia ei săracă şi surpată în convenienţe şi reguli. Are o putere de luptă fascinantă ca femeie de afaceri, are un soţ pe care nu-l mai iubeşte şi nu ezită să-şi facă un amant chiar dacă ştie că va fi supusă oprobiului public şi o vecină care moare chiar în timpul experimentului Aer şi începe s-o locuiască, trăind şi vorbind prin ea de multe ori. În plus, posedă propria capacitate de energie paranormală pentru a rupe „gardul mental” în clipa în care, ţinută la un centru pentru experimente, evadează alături de un câine modificat genetic care poate vorbi. Tot ea prevesteşte viitura distrugătoare care avea să vină peste sat şi să salveze mulţi oameni din calea apelor furioase. O eroină, aşa cum şi sunt de obicei oamenii salvatori, capabili să vadă mai departe de interesele proprii.


În plus, cartea are multă poezie în ea. În Kizuldah trăiesc oamenii de religii diferite: musulmani, budişti şi chiar o familie creştină şi două etnii, eloi şi karzi (care sunt majoritari). Se vorbeşte si despre tensiunile dintre eloi şi karzi, despre sila faţă de autoritatea guvernamentală centrală, despre impostură, lăcomie şi nu în ultimul rând despre dragoste. De altfel, dragostea tronează în descrierile de zi cu zi, natura, muncile agricole, viaţa de provincie.


Un minus pentru roman, o exagerare fără un motiv real pentru un autor inteligent care e capabil să scrie despre o formatare a creierelor la nivel mondial, e sarcina purtată de Mae în stomac. Un copil se va naşte pe gură exact când se întâmpla al doilea experiment cu Aer, în care oamenii erau amprentaţi. Deşi dizgraţios, în mod evident e o metaforă a viitorului : „ - Micul meu viitor. Eşti orb dar nu va trebui să vezi, căci noi putem vedea cu toţii în locul tău. Nu ai mâini, dar nu vei avea nevoie de mâini, căci mintea ta va controla maşinile şi acestea vor fi ca nişte mâini. Şi urechile ţi-au fost arse, dar vei auzi mai multe într-o oră decât am auzit noi cât am trăit.”


Una peste alta, un roman bun cum n-am mai citit de mult şi asta datorită faptului că nu e un SF încăpăţânat cu ochelari de cal care să tragă într-o singură direcţie. Putem simţi viaţa şi atmosfera din Kizuldah descrise cu amănunte picante care ţin de relaţiile interpersonale şi obiceiurile locului. Psihologia personajelor e de zile mari, dacă vă faceţi timp pentru un astfel de roman. E de savurat pe porţiuni mici neapărat cu o cafea sau un ceai de plante în orele în care nu sunteţi obosiţi pentru a aprecia cum se cuvine şi poezia.




marți, 25 februarie 2020

Vieţi nepermise – Convoiul mieilor, Lucia Dărămuş





Lucia Dărămuş, o autoare de origine evreiască, ne descrie holocaustul prin ochii unui copil. Convoiul mieilor, titlul cărţii, ne sugerează exact dimensiunea tragică a omului aruncat din casa lui, din familia lui şi din viaţa lui doar pentru că s-a născut într-o familie de evrei. Suntem în 1944 când autorităţile horthyste umple trenurile până la refuz având ca destinaţie lagărul de la Auschwitz. Oameni nevinovaţi trebuie să privească în ochi coşmarul soluţiei finale, mână în mână cu copiii lor doar pentru ideea unei purităţi a rasei. Hannya, o fetiţă care visează cu ochii deschişi, e prinsă în acest joc al morţii împreună cu tatăl ei. Cumva, o fiinţă de lumină pentru ceilalţi deţinuţi norocoşi s-o aibă acolo pentru că ea spune poveşti care îi fac să transceadă timpul îngrozitor petrecut în tren şi apoi în lagăr. Fetiţa are un tărâm fermecat numit LIMELFIA şi trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă. Împreună au aventuri care permit o libertate a spiritului şi o bucurie nepermisă în acel spaţiu sortit chinului şi morţii.

Nu doar moartea apare aici cu totul şi cu totul halucinantă ci şi modul în care unii oameni aleg să se poarte cu semenii lor în situaţii limită. Sunt oameni care aleg să se poarte ca nişte călăi cu tovarăşii lor de suferinţă doar pentru o bucată de pâine în plus, o haină, o gheată mai bună iarna. Ochiul atent al copilei Hannya înregistrează exact fluctuaţiile conştiinţei umane şi modul în care eşuează ele.

Un personaj potrivit în acest spaţiu al morţii este şi doctorul Mengele care face experimente absolut oribile pe copii sperând într-o dimensiune a ştiinţei care să-l ducă pe cele mai înalte culmi. Această apropiere între inocenţă şi caracterul criminal al celor obsedaţi de puritatea rasei e lucrul care reuşeşte cel mai bine în scriitura Luciei Dărămuş. Subiectul în sine nu are cum să nu te emoţioneze profund şi chiar să te revolte, poveştile, oricum ar fi ele, sunt îngrozitoare pentru oricine.

Două idei se mai desprind din acest roman: cruzimea soldaţilor nazişti care ar fi putut să se delimiteze oarecum de scopul lor care era legat de puritatea rasei şi renunţarea la un Dumnezeu care ar fi putut ajuta. Adică atunci când îi omori cu un scop pe oameni, puritatea rasei, pentru ce mai simţi nevoia să îi şi chinui, aşa cum făceau ei? Superioritatea omului peste celălalt, pe care îl consideră sclavul lui, bun de omorât, devine inumană. Soldaţilor le face o plăcere imensă să chinuie aceste fiinţe care nu greşiseră cu nimic.
Al doilea lucru de luat în seamă e legătura deţinuţilor cu Dumnezeu. Oamenii care îşi pierd copiii, familiile, oamenii care sunt chinuiţi asemenea lui Hristos, îl ceartă pe Dumnezeu pentru neimplicare în această nenorocire pe care o trăieşte un neam întreg. Simţi revolta lor împotriva celui care ar fi putut să-i salveze dacă ar fi existat în forma pe care Biblia o spune. Iată sunt doar câteva idei care se pot desprinde şi mai sunt cu siguranţă şi alte provocări pe care ni le pune în faţă autoarea.
Mai jos puteţi citi un interviu luat autoarei în care vorbeşte despre Limelfia dar şi despre viaţa personală:


miercuri, 23 octombrie 2019

Fiica lui Stalin – O odisee la marginea democraţiei






O carte eveniment care trebuie să stea pe masa tuturor celor preocupaţi de istorie şi psihologie dar şi celor care vor să petreacă pur şi simplu câteva ore în compania unei cărţi bune, recomand  Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva. Scrisă excelent de Rosemary Sullivan, biografia fetei celui mai temut bolşevic e plină de evenimente aşa cum se şi cade unei fetiţe crescute în Palatul distracţiilor (de fapt Palatul Poteşnîi din Kremlin). Adorată de Stalin, nu de puţine ori „vrăbiuţa” trage după ea cârdul de generali beţi după mesele fastuoase prin cotloanele palatului în distracţia nebună a tatălui ei vecină cu nebunia. Ea trebuie doar să-i poruncească, nu să-l roage sau să-i ceară, un copil pe care viaţa îl învaţă să răspundă altfel provocărilor decât o fac toţi ceilalţi cunoscuţi. Svetlana nu ştie încă de crimele tatălui şi arestările nevinovaţilor din miez de noapte dar sinuciderea mamei ei, Nadia, îi lasă urme adânci şi va suferi toată viaţa. Mai târziu, vârsta îşi spune cuvântul şi Svetlana începe să respingă gărzile de corp şi urmăritorii poliţiei secrete într-o încercare de afirmare a propriei identităţi şi o nevoie acută de intimitate. Vârsta adolescenţei e şi aceea când coşmarul începe să se întrevadă, să-şi dea seama că tatăl ei îi aresta chiar şi pe membrii familiei.
Erau anii nefaşti pentru Stalin când începuse să aresteze în grup, fără noimă, doctori,  scriitori şi alte persoane de elită fără să-şi ocolească nici familia – culmea ironiei a fost când Stalin era pe moarte şi tovarăşii de pahar l-au scos din puşcărie pe unul dintre cei mai buni medici ca să-l trateze. Se instaura o perioadă de haos când nimeni nu mai avea încredere în nimeni: „Oamenii MGB veneau în mijlocul nopţii la cei vizaţi, răscoleau tot avutul lor, confiscau carnetele de economii, obligaţiuni şi bani. Era o strategie pentru a aduce familiile cu pricina la sapă de lemn pentru a vedea care alţi conspiratori aveau să le sară în ajutor. Când oamenii îi întâlneau pe stradă pe soţia sau copiii celui arestat îşi întorceau privirile. Arestaţii erau duşi cu maşina la închisorile Lubianka sau Lefortovo. Neştiind ce se întâmpla, restul familiei aştepta cu groază să apară poliţia secretă din nou.”
După moartea dictatorului şi o căsnicie eşuată, Svetlana fuge în SUA – sigur, aici scrierea va face deliciul oricărui cititor. Te aştepţi la orice dar nu-ţi poţi imagina cum se poate adapta fata lui Stalin în America. Din păcate, cei doi copii lăsaţi în Rusia eşuează la vârsta maturităţii în alcoolism. Svetlana mai face un copil în ţara în care a emigrat dar relaţiile cu bărbaţii de care se agaţă cu disperare eşuează şi ele. Unii se folosesc de ea cum a fost tatăl copilului ei din America care îi toacă banii scoşi din publicarea memoriilor. Alţii încearcă să scoată de la ea informaţii despre tatăl ei, altele decât cele publicate oficial sau unii pur şi simplu vor să o posede pe fata lui Stalin într-o încercare – nereuşită, evident – de a se urca şi ei pe scara înaltă a istoriei. Pentru Svetlana toate sunt tragice şi de evitat dar viaţa nu o lasă să rateze nici măcar cele mai urâte lovituri.
Se întoarce în Rusia la un moment dat cu fiica ei şi lasă propaganda rusă să-şi facă treaba aşa cum a făcut şi propaganda americană. Vine mai mult pentru fiul ei care o anunţase că era bolnav prin scrisori. O odisee. Svetlana se temea să nu fie pe moarte dar el nu era chiar atât de bolnav. Era în schimb pe moarte relaţia lor şi primirea ei a fost foarte rece. Cei doi copii nu o vor ierta niciodată pentru că i-a părăsit. Era epoca în care după dezgheţul lui Hruşciov, la sfârşitul anilor 1950 când viaţa culturală şi boemă a Moscovei începuse să respire mai liber dar nu pentru mult timp pentru că poliţia secretă avea alte planuri. Hruşciov îl demitizase pe Stalin dar lucrurile nu au mers grozav în sensul ăsta aşa că Brejnev a restabilit soclul distrus pe alocuri şi l-a şters de praf pe conducătorul iubit.
Ar mai fi multe de spus despre această carte excelent documentată dar vă las să decoperiţi plăcerea lecturii.







vineri, 30 august 2019

Zei de lut - Arkadi & Boris Strugaţki, E greu să fii zeu


E greu să fii zeu, ne spun fraţii Arkadi şi Boris într-un roman plin de înţelesuri istorice şi metafizice, aproape un  Picnic la marginea drumului, romanul transpus în film de regizorul rus Tarkovski, un film de care cei mai mulţi îşi amintesc.  Revenind la zei, ei nu mai sunt nişte trofee mistice şi de neatins în această carte cult pentru generaţia anilor 60, deşi apar cu puteri  tehnologice de neimaginat pentru individul de rând depăşit în mod evident de secolele care au trecut peste el, cum sunt protagoniştii unui oraş medieval de pe o planetă, una dintre multele miliarde de planete din acest univers. Problema locuitorilor unei astfel de planete apare atunci când vizitatori din viitor, dar şi de pe o altă planetă, apar ca observatori şi ca supraveghetori pentru dezvoltarea civilizaţiei.

Ideile de bază ale romanului sunt pritocite din perspectivă filosofică şi sociologică cum ar fi desprinderea omului de ignoranţă, răutate,  egoism şi violenţă. Şi cum se poate face asta? Prin cunoaştere, bineînţeles. Ştiu că nu ştiu nimic, spunea Socrate,  tocmai pentru a explora mai departe acest izvor nemărginit al civilizaţiei. În lumea medievală, Anton cunoscut şi ca Don Rumata vine ca spion trimis de Institutul de Istorie Experimentală de pe planeta Pământ şi are pe lângă alte „puteri zeieşti” cu ar fi fulgerele sau „o pasăre mare de fier”, un dispozitiv prin care cei de pe pământ văd tot ce vede şi Anton în lumea în care a fost trimis. Sărmanii localnici medievali sunt prinşi într-o buclă a timpului din care nu au scăpare pentru că evoluţia are nişte etape pe care trebuie să le traverseze  chiar dacă apar şi oameni care îi împing puţin de la spate. Cam acesta ar fi fost rolul vizitatorilor, să ajute dar nu se pot implica prea mult în progresul lor care trebuie să vină natural pentru că altfel ar fi un dezastru.
Pentru că începe o persecuţie oribilă împotriva oamenilor de ştiinţă dar şi a scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor care vor să se cultive, în general, Anton alias Don Rumata, trebuie să-i extragă de la dispariţie pe cei mai importanţi care pot duce prin cunoştinţele sau talentul lor civilizaţia mai departe. Aşa avem un palmares întreg cu bătăi de spadă, lovituri de palat, oameni dedicaţi regelui şi ministrului său analfabet (dar foarte viclean) dar şi dizidenţi. Toată baronimea e coruptă, lacomă şi rea şi e dată jos împreună cu regele lor de ministrul regelui Don Reba care ţinteşte puterea. După măcel, pune în loc Ordinul Sfânt, un ordin al călugărilor care nu sunt mai puţin corupţi, lacomi şi răi. Cum se iese de aici? Nu prea se poate face repede ceva, pentru că sunt oamenii timpului lor iar observatorii extra(tereştrii) se simt cuprinşi de depresie, uneori disperare şi işi dau seama, cei mai sensibili dintre ei, că încercând să oprească răul trebuie să facă rău şi mai că l-ar face dacă nu ar fi inutil. Iată câteva gânduri  pe această temă cu un medieval care îi cere „fulgerele” ca să-i poată nimici pe adversarii ticăloşi, corupţi, răi, el fiind parte din poporul sărac şi sătul de abuzuri: „Şi încă nu ştii totul, gândi Rumata. Te bucuri la gândul că eşti sortit învingerii doar tu singur. Încă nu ştii cât de lipsită de speranţă este problema ta. Încă nu ştii că duşmanul nu se află atât în faţa soldaţilor tăi, cât înlăuntrul lor. Poate că vei reuşi să răstorni Ordinul, iar valul răscoalei ţărăneşti te va arunca pe tronul Arkanarului, poate că vei face una cu pământul castelele nobililor, îi vei îneca pe baroni în Strâmtoare iar poporul răsculat îţi va acorda toate onorurile ce se cuvin unui eliberator măreţ. Poate că vei fi bun şi înţelept – unicul om bun şi înţelept în regatul lui. Poate că din bunătate vei începe să dăruieşti pământuri tovarăşilor tăi de luptă, dar la ce le trebuie camarazilor tăi de luptă pământ fără sclavi? Şi roata va începe să se învârtă în sens invers. Şi bine ar fi dacă vei reuşi să mori de o moarte naturală şi să nu mai apuci să vezi cum vor apărea noi conţi şi baroni din rândurile foştilor tăi luptători credincioşi. Aşa ceva s-a mai întâmplat, gloriosul meu Arata, şi pe Pământ, şi pe planeta ta.”
Autorii acestei cărţi au avut destul material de reflecţie din cărţile de istorie autohtone, de asta înţelegem atât de bine şi asta ne dă un sentiment de superioritate ca şi cum noi am fi zeii care îşi pun problemele astea. Autorii au mizat pe complicitatea cititorilor ca şi pe capacitatea lor de a se amuza la luptele fără drept de replică ale lui Don Rumata şi prietenilor săi, lupte de capă şi spadă presărate cu mult umor în genul celor trei muşchetari  Athos, Porthos şi Aramis.  De asemenea sunt pasaje care descriu atât de bine putreziciunea şi mizeria acelei societăţi încât simţi aproape organic respingerea: „Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi, lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu toţii nişte sclavi –  sclavi ai credinţei, sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier – rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel, îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau şi întreţineau ici-acolo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…Aceşti oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără ei.”