Lupu – O fata morgana

Debutul în filmul de lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă este grandios ca stil de regie şi minimalist ca joc  în schema utopică a unui băiat de 16 ani care îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar învîrti într-un carusel. Lumea pe care deschide ochii în fiecare dimineaţă e mică dar plină de semnificaţii : mama băiatului, văduvă, vrea să-şi refacă viaţa. În paralel, băiatul se îndrăgosteşte pentru prima dată de Clara, o fată la fel de consistentă ca o fata morgana. Vecinul băiatului, un bătrîn văduv care are iluzia că soţia lui încă trăieşte, este ajutat din cînd în cînd la treburile casei. Vasile, un tînăr la care se strîng toţi copiii din bloc să se joace pe calculator.

O dimineaţă  pentru Lupu (Mihai Vasilescu) este o încercare grea de priviri şi energii risipite între uşile blocurilor pe care le traversează pentru a-şi scurta drumul spre şcoală, uşile apartamentelor  şi uşile liftului (să nu uităm uşile din casă după care pîndeşte şi uneori aşteaptă primele vorbe care să  îi înfierbînte imaginaţia). Parcă ar fi un film despre uşi : puterea fascinaţiei  pe care o dezvoltă pentru un adolescent închipuit şi odiseea paşilor pe lîngă ele m-a dus cu gîndul la cartea lui Stanislaw Lem, Edificiul nebuniei absolute în care eroul său este condus din uşă în uşă în uriaşa, inegalabila furie a îndoielii.

Adolescentul nostru nu e nici pe departe un personaj sf, singurul lui atu este acela că a fost plasat într-o poveste concretă, simplă, de viaţă din care el înţelege să sară din cînd în cînd. Un joc pe care îl practică cu plăcere alături de Clara (Ada Condeescu) e acela în care sună la toate uşile apartamentelor din bloc alergînd  apoi pe scări ca să nu fie prinşi. Scena în care Lupu îi serveşte pe copii cu clătite are acelaşi nărav al unei uşi deschise şi trîntite în nas : multe mîini care se întind să apuce fără să prindă, hărmălaie, gălăgie, joc de dragul jocului în care nimeni nu pierde şi nimeni nu cîştigă. Adică ceva inutil. Cam pe sentimentul ăsta se construieşte întregul eşafodaj al unui suflet corupt spre neant.

Tatăl mort (Costel Caşcaval) este compătimit de băiat,  balanţa psihologică dintre fiul ocrotitor şi călău fiind extrem de vulnerabilă în funcţie şi de capriciile mamei. Complexul lui Oedip ar putea fi un indiciu dacă nu ne-am gîndi la multitudinea de aspecte pe care filmul lui Bogdan Mustaţă le aduce. Viaţa e complexă în structura şi firul ei narativ şi de aici începe fuga pentru conservare în ceea ce îţi este ţie caracteristic, ca individ.

Regizorul are şi cîteva clişee cadru : tatăl apare în toate scenele dezbrăcat pînă la brîu şi adesea e învelit cu o pătură care seamănă cu o blană. Clara îşi etalează picioarele dezgolite şi desculţe în timp ce lîngă ea e întotdeauna cineva îmbrăcat şi încălţat. Mama (Carmen Ungureanu), îmbrăcată întodeauna într-o rochie albă  te duce cu gîndul la Eminescu: “Atît de fragedă te-asameni / cu floarea albă de cireş”. La televizor privesc la acelaşi lucru, un documentar despre un vînător şi animalul ucis în paralel cu imagini în care Clara, la masă, se taie în timp ce feliază pîinea. Un fel de Familia Adams dacă n-ar fi obsedanta întrebare pe care cei doi adolescenţi şi-o pun reciproc :”Crezi că m-ai putea iubi?” e reprezentativă pentru ceea ce filmul vrea să transmită.

Acesta este şi filmul în care apare pentru ultimul rol  Sergiu Nicolaescu în rolul bătrînului care îşi “ trăieşte” viaţa alături de soţia sa decedată (Camelia Zorlescu). Un rol extraordinar pentru felul în care comunică în casa întunecată şi tăcută, cu mobilă veche şi parfum de epocă, modul în care se mişcă printre perdelele grele şi fauna verde de cameră, gestica sa  alături de un băiat aproape mut şi bucuros să împartă cu el o iluzie.

Bogdan Mustaţă a cîştigat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetrajul O zi bună de plajă. Debutul lui în lungmetraj are meritul de a aduce în noul val al cinematografiei româneşti doza de nebunie frumoasă care ne lipsea şi mă refer aici la experiment. Experimentalismul (regizoral, scenic)  îi vine mănuşă şi cu toate stîngăciile debutului poate fi o direcţie şi pentru ceilalţi regizori români.

 

Au fost şi zile frumoase

  O să vă invit la lansarea cărţii în curînd.

Iubiri indecente

Citesc  tot mai des în presă despre „iubitorii de cîini” şi „iubitorii de oameni”. Cei care apelează la dihotomia asta au preluat din discuţiile de pe internet şi o parte din clişeele vînturate de presa vînătoare de rating. Cred că puţină gindire logică nu strică, dar să nu fie o logică pură, construită pe nişte puncte în neant : viaţa ne-a arătat că acolo unde nu există destulă voinţă pentru civilizaţie, nu există nici şansa unei  vieţi trăite  în armonie cu ceea ce construieşti de-a lungul timpului. După mine, un iubitor de oameni  care întinde o mînă de ajutor unui prieten, nu face asta în acelaşi timp în care chinuie sau omoară un cîine. Aceşti oameni respectă bătrînii, fac acte de caritate în măsura în care pot să o facă, îşi salută vecinii care poate îi înjură că au o maşină mai frumoasă, trăiesc deci în spiritul şi legea bunului simţ. Aceşti oameni sunt conduşi de sufletul lor, nu de manipularea care se practică de ani de zile în România, o Românie pe care unii politicieni au vrut s-o împartă în „iubitori de oameni” şi „iubitori de cîini”, în şomeri şi angajaţi, în bătrîni şi tineri, bugetari şi privaţi. Un om care iubeşte oamenii, o să aleagă întotdeauna soluţii civilizate şi pentru maidanezii pe care atîtea guvernări i-au chinuit, le-au furat banii alocaţi pentru sterilizări şi adăposturi, i-au hingherit, i-au omorît.  

Civilizaţie nu înseamnă să omori tot ce prinzi ci să găseşti soluţii şi resurse pentru a combate cauzele apariţiei lor. Alegînd să omori doar efectul, nu faci decît să protejezi cauza. Şi asta se întîmplă îndeosebi acolo unde există nepăsare crasă şi nesimţire combinate cu interesele financiare şi electorale.

 Nu rezolvi problemele omorînd, înjurînd, bîrfind, împrăştiind zvonuri, bătîndu-te cu pumnul în piept pe facebook sau pe blog, în pagina de ziar sau de împachetat salamul.

Sigur că mai există şi excepţii, un om care iubeşte doar animalele şi le trage un şut în dos semenilor dar nu trebuie să ridicăm asta la rang de lege, tot aşa cum ştim că o floare nu aduce primăvara sau aşa cum ştim că un preot cu sufletul arvunit nu trebuie să atragă anatema asupra tuturor preoţilor devotaţi cauzelor sfinte. Da, dragă Daniela, sînt excepţii pe care trebuie să le îndurăm, să le înţelegem.  Invers, aşa cum spuneam în deschiderea acestei scrisori, un „ iubitor de oameni” este un om normal. Normal, într-o Românie suprarealistă? Da. Pentru că nu poate altfel. A fi om nu este un lucru care se poate negocia. Nu poţi să fii mai puţin sau mai mult om.

Trebuie să-ţi mai spun, draga mea,  că mă leagă de biserică două lucruri esenţiale : vîrstnica mea  prietenă care acum e pe patul de moarte şi tradiţia. Despre prietena mea sînt multe de spus, dar n-o s-o fac aici. A lucrat la biserică pînă a căzut. Dădea tot ce strîngea din pomenile de la slujbe altor oameni mai necăjiţi  şi uneori uita să-şi mai oprească şi pentru ea. Jumătate din pensie se ducea pentru hrănirea maidanezilor. Au fost ani zbuciumaţi dar frumoşi din viaţa noastră.  

Biserica a mai însemnat şi un refugiu pentru oamenii care aveau nevoie de ea în vremuri de restrişte. Multă vreme a ajutat poporul ăsta să reziste, să rămînă în picioare. Au fost preoţi  care au făcut puşcărie pentru convingerile lor şi asta mă duce cu gîndul că ei sînt adevăraţii stîlpi de care oamenii se ţin şi care fac posibile, în continuare, tradiţiile. Pentru ei, nu ocolesc biserica dar nici nu o substitui Dumnezeului din sufletele noastre.

Viaţă şi cerneală

O vară foarte instabilă, e un film pe care regizoarea Anca Damian îl prezintă sub forma unor experienţe de viaţă care dezvoltă, sub aspectul colajelor suprapuse, o obsesie privind  stabilitatea unei legături  între doi parteneri. Daniel (Jamie Sives) e un scoţian stabilit la Bucureşti care are o relaţie liniştită cu Irina (Diana Cavallioti). El e  jurnalist iar ea este arhitectă şi petrec împreună clipe de o (aproape) solemnă căsnicie. Cam plictisitor, după cum avem să înţelegem mai tîrziu, din replicile pe care fosta prietenă a lui Daniel, Maria (Ana Ularu) ţine să le spună în faţa reportofonului şi a unui scenarist dornic să aşeze povestea lor pe hîrtie. Maria îl prezintă pe Daniel ca pe un bărbat nestatornic  şi acesta pare să fi fost şi motivul despărţirii lor dar nu înţelege să renunţe definitiv la el şi îl transformă în personaj. Scenaristul căruia Maria îi spune povestea construieşte pas cu pas următoarea evoluţie a poveştii şi a personajelor care intră pe rînd în scenă fără să dea impresia că el controlează de fapt acest acest parcurs (în bunul spirit al lui Pirandello).

Maria îi trimite fostului prieten o înregistrare cu o poveste în care personajul era chiar el.  Daniel pare să respingă ideea prostească dar treptat, ascultînd replicile care îi aparţin, recunoscîndu-se în personaj, începe să fie prins din ce în ce mai mult în poveste şi de aici începe şi obsesia lui pentru Maria şi implicit recunoaşterea faptului că îi este imposibil să se desprindă de trecut.

Filmul valorifică această  nesiguranţă a individului de a se aşeza temeinic pe un loc şi de a rămîne acolo. Nu gustul pentru aventură conduce fluctuaţiile personajelor, ci o obsesivă teamă că ceea ce era cu adevărat important pentru ei, au ratat. Relaţiile între parteneri se modifică astfel pînă la dizolvare. Singurele repere fixe sînt pentru ei chiar obiectele : lucruri fără suflu, nu se supun atracţiei pe care evenimentele o exercită asupra noastră. De pildă, scenaristul principal, se fixează la ţigară, maşină de scris, foi de scris, reportofon. Fiecare colaj de obiecte e suprapus individului ca o legătură indestructibilă.

Norii de furtună, ploaia în rafale sau vremea senină ca Irina, imprimă personajelor  stări pentru desfăşurarea lor. Personaje în povestea scenaristului încearcă să-şi controleze fără succes destinele şi Daniel devine la rîndul său scriitor în povestea vieţii sale. „Scrisul e terapeutic” îi spune el scenaristului Alex care zîmbeşte amar. „ Tu ai făcut asta ” îi reproşează Maria scenaristului ruperea legăturii ei cu Daniel. Iubirea, care nu mai e un panaceu universal, se împarte diferenţiat, pusă cu mîna.  

Cred că Anca Ularu, o actriţă foarte expresivă, a jucat acest rol ca şi cum ar fi fost pusă să interpreteze o partitură. Subtilităţile atmosferei şi tonului afişat fac din ea personajul cel mai pregnant al filmului şi se încadrează perfect în viziunea noncomformistă despre film pe care o are regizoarea. Irina e incoloră ca lumina zilei de vară şi ea este poate imaginea despre stabilitate. O ea care nu epatează prin ceva, îşi trăieşte viaţa fără dileme şi întrebări existenţiale, fără obsesii care să-i zdruncine efectiv viaţa. Daniel se trezeşte ca dintr-un coşmar în braţele ei dar asta înseamnă că a ajuns la mult dorita armonie? Doar scenaristul mai poate să spună cînd a pus capăt poveştii şi dacă mai poate îmblînzi atît de uşor sufletele damnate.

Cea mai frumoasă zi

Poezii din CEA MAI FRUMOASĂ ZI, volum care va apărea în curînd la editura eLiteratura




 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

 

 

 

 

 

Cămăşile mele sînt prinse pe umeraş

 

le tîrăsc de-a lungul zilei ce mi s-a dat

pe jos grilaje şi mărfuri vechi

e Bucureştiul meu de care mă izbesc dement

în fiecare noapte, pînă dimineaţa uit

cum uită alcoolicii beţia din noaptea precedentă

şi-o iau de la capăt triumfători

că e bine

pînă la capătul străzii, din ce în ce mai sus

spre înălţimi

şi mai departe, sus, pe culmi

 

Au adus manechine noi de carne în oraş

am văzut capetele lor albe

vorbind ca unul singur în vitrina strălucitoare.

Mai jos, în vitrina de pompe funebre

o mamă în vizită îi dă copilaşului la o oră care

nu trebuie ocolită

banană amestecată cu măr şi cu biscuite.

Durdulie şi grea mîna patroanei

scapă leneş

zece lei în buzunăraşul din faţă.

 

 

 

 

 

Îmi închei şireturile la adidaşi

şi unul din ele

începe să se desfacă lent, mă uit şi nu pot să-i opresc căderea

abisul lent, moartea de plastic tîrîndu-se încet pe pămîntul reavăn

umezit de ploaie

mergi

alunecă pe zăpadă, prin nisip

mergi pe balustrade subţiri

prin nămolul cleios

treci

prin zidul acesta bătut de zeci de ochi

alunecă

prin muşuroaie de furnici

fii regina lor dacă altfel nu poţi

taie pînza asta de păianjen groasă

împletitura de mărăcini, înoată în buruieni

rupe această fîşie subţire de autostradă

pe care îţi clatini braţele fără sens

aleargă pe verticală, hai, îndoaie genunchii

genunchii îndoiţi, bărbia în piept

mîinile legate pe genunchi

nu geme, nu ţine ochii închişi

dă aerul afară din piept

dă aerul am spus

hai, o rotire şi încet jos

lasă mîinile şi picioarele libere

n-ai dat aerul, dă aerul, nu te grăbi

opreşte-te, am spus

să te opreşti, trebuie să te învîrţi lin, caută loc să te aşezi

aşază-te

aici, pe locul ăsta

vom fi fericiţii odihnei pentru o jumătate de zi

desfă şireturile, nu te bucura prea mult

stai, termină cu fandoselile, am spus