Chemarea pământului - Șoareci și oameni, John Steinbeck

“Na bine. Într-o bună zi o să adunăm niște parale, o să ne luăm o căsuță și vreo două pogoane de pământ”. Cam asta e fraza care devine litanie  pe tot parcursul cărții pentru doi bărbați care merg prin ferme să muncească pentru câteva parale așa cum multe alte sute de oameni fac pe parcursul unei Americi traversată de o criză profundă socială și economică. Lennie este întârziat mintal și îl are alături de el doar pe George care se chinuie să-l țină departe de probleme.

 George are speranța unei căsuțe pe care s-o cumpere din banii pe care îi vor câștiga  împreună la fermele în care muncesc iar Lennie, ca un copil mare îl pune să repete tot timpul povestea căsuței pe care o vor avea și pământului pe care îl vor lucra, doar pentru ei, fără să mai fie la cheremul patronilor. După ce ajung la o fermă lucrurile se complică serios când Lennie dă iar de necaz omorând involuntar o femeie, nevasta fiului patronului. Omorârea nevestei lui Curley atinge o altă coardă sensibilă a oamenilor care încearcă să-și atingă visurile : singurătatea. Deși are o situație economică stabilă, rolul de nevastă o ține în singurătate și de aici o suferință uriașă a ratării. Asemenea câinelui bătrân și orb care este omorât de Carlson, ea moare în mâinile uriașului Lennie iar Lennie este omorât la rândul lui chiar de prietenul lui, George, cu pistolul pe care Carlson îl folosise ca să omoare câinele, tot din ...milă. 

George este nevoit să-l omoare și-l împușcă în ceafă, așa cum a fost împușcat și câinele ca să nu sufere,  în timp ce alți bărbați îl caută pe Lennie să-l linșeze. Finalul este emoționant pentru că Lennie îl roagă să-i spună povestea pământului pe care îl vor cumpăra în timp ce se uită spre munți iar George își lipește teava pistolului de ceafa lui.

Fără să fie sângeros, romanul trasează câteva linii care converg în suferință și singurătate. Mai mult decât refrenul copilăresc al lui George, dăm peste ipostaza omului care încercând să-și înfrunte destinul sfârșește prin a-i da o mână de ajutor.

John Steinbeck, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1962, apasă tare pe trăsăturile care ne fac umani într-un orizont mărginit și lipsit de speranță. Chiar dacă merge împotriva curentului, omul lui preferă să meargă în continuare strivit de viitor, cărând din greu trecutul în spate. Un Sisif american.

Ruleta fericirii - Somerset Maugham, Vila de pe colină

W.Somerset  Maugham a fost cel mai apreciat scriitor britanic al timpului său (1874-1965) debutând cu romanul Liza din mahalaua Lambeth (1879) care își va găsi ecoul, mai târziu, printre alte cărți scrise, în Vila de pe colină (1941). Ca agent al British Intelligence  în timpul revoluției ruse (1917), autorul aduce aportul vastei sale experiențe în volumul de povestiri Ashenden sau agentul britanic (1928). Este un fin psiholog care încearcă să prindă în poveștile de viață toată partea  naturală, lipsită de orice urmă de farsă.

Maugham e capabil să vadă, sub urmele lacrimilor de pe un obraz, fardul țipător. În Vila de pe colină, eroina principală este o văduvă care deși și-a iubit fostul soț (un cartofor și un bețiv), nu mai este capabilă să se îndrăgostească cu adevărat. Povestea nici nu mai stă în putința iubirii: vedem cum între bogați și săraci crește o prăpastie în care cei mai săraci își frâng gâtul. Vedem tarele unei societăți compromise sub gheara de foc a războiului.

Mary Panton este bogată și are un admirator  bogat (cu 25 de ani mai în vârstă decât ea), cu o carieră strălucită în față care vrea să o ia de nevastă. Mai are un pretendent tot bogat, dar mai neserios, aventurier, cu câteva căsătorii deja eșuate care îi dă târcoale. Cam astea ar fi datele problemei date. Pe acest schelet rece și auster, autorul începe să construiască o intrigă bogată în jurul personajelor și începi să vezi cum femeia bogată și respectabilă nu mai este atât de respectabilă pe cât pare, că admiratorul carierist și-a cam ales pasiunea în viață și neseriosul aventurier poate să devină cel mai bun prieten și soț. Pe scurt, Marry este cerută în căsătorie de Edgar care are șansa să devină guvernatorul Indiei și în termenul dat pentru răspuns, cunoaște un tânăr sărac, un refugiat de război pe care îl invită acasă. Tragedia apare când tânărul este respins dimineața  deși vrea cu disperare să continue relația. El  nu poate suporta ideea că o femeie frumoasă și bogată a văzut în el doar o aventură și se sinucide. Aici apare Rowley, aventurierul, care o ajută să scape de cadavru și de toată situația aceasta nefericită care i-ar putea afecta grav reputația și chiar libertatea.

Ideile merg pe un format clasic al “dezvrăjirii lumii”: de la sentimentele cele mai libere, în care natura și dă mâna cu pacea sufletului, până la coșmar. Totuși nu putem s-o învinovățim pe Marry: nu orice tânăr sărac se sinucide după o aventură cu o bogătașă frumoasă. Datele tragediei stau și în coordonatele vieții băiatului marcate de război și de sărăcie și poate că răul cel mai mare este lipsa oricărui orizont care îi afectează percepția asupra vieții. Este student la arte, este cult, idealist ca orice tânăr la 20 de ani, capabil de reacții mari în fața provocărilor vieții. Poate că este, la un alt nivel, Liza din primul roman al lui Maugham. O Liză aproape analfabetă, într-un orășel de provincie și asta ne face să ne gândim totuși că  dragostea e la fel în toate epocile, indiferent de starea materială și intelectuală. Merită să citiți și acest roman pentru că intriga e la fel de complexă și personajele sunt atât de transparente psihologic încât dau tonul unei capodopere.

Puterea de a renunța la nemurire - Matt Haig, Umanii

Dacă aveți chef să citiți o carte despre dezvoltare personală dar în același timp nu vă place tonul sfătos, arid în care este de obicei construită, puteți citi Umanii de Matt Haig. O să descoperiți cât de mult vă puteți amuza singuri în fața unei cărți și paradoxal, să explorați sensul vieții în cele mai neașteptate atitudini omenești. Profesorul Andrew Martin, descoperit într-o zi pe străzile din Cambridge fără haine, consideră că este de fapt un extraterestru trimis într-o misiune de anihilare a tuturor celor care au aflat de descoperirea ipotezei Riemann.

Adevăratul profesor, cel care avea revelația ipotezei fusese deja ucis. De ce fac asta vonnadorienii? Pentru că umanii nu ar fi reușit să stăpânească progresul tehnologic derivat de aici și ar fi distrus planeta și chiar universul. Povestea nu stă doar în suspansul unei urmăriri extraterestre, ne aflăm în incomoda poziție de a fi scanați la adevărata noastră dimensiune socială și spirituală. Simțim tot timpul privirea sfredelitoare a celui care nu știe nimic și învață totul, o ființă care vede oamenii pentru prima dată, climatul în care locuiesc, condițiile sociale și familiale. El, extraterestrul care îl înlocuiește pe profesorul Andrew trebuie să ia totul de la zero și pentru asta avem și o explicație: “Era întreg la trup, numai că nu și la minte. Înțelegeți dumneavoastră, poți clona creierele umane, dar nu și ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum, nu suficient din ceea ce este stocat acolo, așa că am fost nevoit să învăț o mulțime de lucruri eu însumi.”

 Prin ochii vonnadorienului vedem toate gesturile comune, făcute zilnic, într-o altă lumină. Este lumina redescoperirii, o căutare de sine acerbă și încercarea înțelegerii rostului pe pământ. Limba vorbită, afecțiunea, obiceiurile culinare, ura, toate sunt analizate cu o lupă nemiloasă. Umanii sunt totuși recuperabili și încet, încet extraterestrul nostru pare să aprecieze tot mai mult familia și conviețuirea cu ceilalți umani. Dar, ca în poveștile clasice, asemenea unui zeu, trebuie să renunțe la puterile deosebite pe care le are dacă vrea să devină pământean și să nu se mai întoarcă niciodată pe planeta lui. Cum pe Vonnadoria nu există moarte și suferință, extraterestrul nostru pare să accepte cu ușurință ideea că e muritor la fel cu cei lângă care alege să rămână. Pentru noi, Eminescu a pus cel mai bine ideea în poezie: “ Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu-nțelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare?”

Nu se poate să nu te gândești și la matematicianul  John Forbes Nash Jr, care are o poveste de viață asemănătoare cu căderi psihice și reveniri din temuta  schizofrenie paranoică. O viață cât se poate de reală și cu multă suferință în urma multiplelor internări dar iată că la un moment dat Nash reușește să domine boala și să conviețuiască cu “personajele” sale. Se întoarce ca un bun samaritean la familia lui redescoperind iubirea, această ecuație necunoscută multora dintre noi. Poate autorul s-a inspirat puțin și din această poveste sau poate povestea este aceiași de la începutul lumii pentru umani. Nu ratați sfaturile  de la sfârșitul cărții pentru că sunt cu adevărat grozave. Iată unul dintre ele: “Noile tehnologii, pe Pământ, nu înseamnă decât ceva de care vei râde peste cinci ani. Prețuiește chestiile de care nu vei râde peste cinci ani. Cum ar fi dragostea. O poezie bună. Sau un cântec. Sau cerul.”

Emoțiile IA - Răzbunare ancilară, Ann Leckie

Una dintre cele mai bune cărți SF citite în ultimul timp e Răzbunare ancilară de Ann Leckie. Debutul în roman al autoarei a fost încununat cu cele mai importante premii: Hugo, Nebula și Arthur C.Clarke și se citește aproape fără să-l mai lași din mâini. Toată ideea romanului stă în acțiunile unei nave radchaiene, cu multiple unități ancilare care execută acțiuni în mod separat și uneori chiar în același timp având același numitor comun care primește informațiile. Interesant este faptul că toată acțiunea este povestită de o navă care după ce este distrusă, rămâne doar la statutul său de unitate ancilară ( un corp care nu mai este viu, plin de implanturi). Stăpâna radchaienilor anexează teritorii după teritorii într-o goană nebună de expansiune și supraviețuire fără să-i pese prea mult de locuitorii acelor orașe pe care le invadează. Cei care nu se predau sunt omorâți și transformați în unități ancilare, ceilalți se supun noilor reguli de viață: “De obicei, când anexarea se încheia în mod oficial, proces ce dura mai mult de cincizeci de ani,  ordinea era deja asigurată de o forță paramilitară”. Urmași celor anexați nu mai resimțeau la fel de acut invazia și se încadrau în normele obișnuite și învățate recent (lucruri care spuse altfel, le întâlnim și în istoria lumii noastre, nu?).  Unitatea în discuție, Răzbunarea lui Toren Unu Esk  se întoarce împotriva stăpânei care ordonă masacrele  și chiar omorârea unor ofițeri din propriul batalion.  Surpinzător chiar și pentru literatura SF  sunt câteva idei ce merită atenția noastră: stăpâna acestor imperii se divide și începe să lupte împotriva ei. Sunt două Anaander Mianaai care încearcă să-și submineze rolul dominator prin tot felul de tertipuri iar cei de sub comanda lor primesc ordine diferite.

O altă idee nu foarte circulată e aceea a unei unității ancilare, adică a unui cadavru plin de implanturi care funcționează ca un organism normal, viu. Îi este foame, are necesități fiziologice, simte durerea, are propriile gînduri. O IA (inteligență artificială) care crește exponențial cu implanturile așa că ea poate să trăiască mii de ani. Dar nu are doar propriile gânduri ci și o etică  pe care autoarea nu o explică deloc: să salveze oameni din brațele morții sau să se răzbune, ca Unu Esk pentru omorârea unui ofițer căruia îi era subordonată sau pentru distrugerea navei: “ Uneori habar n-am de ce fac ceea ce fac. Chiar și după atâta amar de vreme faptul că nu știu e ceva nou pentru mine, cum e și faptul că nu trebuie să execut în fiecare clipă ordinele cuiva.”

Orașele acestor imperii funcționează pe bază de caste, case cu blazon,  uneori corupție și supraveghere militară inteligentă prin sisteme IA (inteligență artificială care compară datele, analizează emoțiile și acțiunile). Să nu credem însă că securitatea acestor orașe  și a stăpânelor lor (multiple și ele prin IA) sunt infailibile. Dintr-un imperiu distrus, Garsedd, a rămas o armă foarte periculoasă care poate străpunge orice scut: “Armele acelea veniseră de la presgeri, garseddaii se înțeleseseră cu alienii, indiferent cine făcuse prima mișcare.” Rămâne un mister pentru mine capturarea și uciderea garseddaiilor de către trupele radchaiene de vreme ce ei dețineau asfel de arme puternice ca și neimplicarea partenerilor lor de la care aveau armele, alienii presgeri, dar vorba navei care ne spune povestea: “- Sunt alieni. Cine-i poate înțelege?”

Altă idee mai puțin circulată e data de faptul că unitățile ancilare nu pot deosebi genul.  Habar n-ai care sunt personajele feminine și masculine din poveste, te face să vânezi tot timpul detalii legate de păr, îmbrăcăminte, obiceiuri deși nici acestea nu pot da un răspuns hotărâtor.  

Ann Leckie a avut curajul să dea piept cu toate aceste teorii care nu sunt în totalitate explicabile dar din care a ieșit o carte captivantă care își  merită toate premiile.  Stilul e clar, concis, fără prea multe metafore iar planurile se succed conform sistemului IA care vede cu toate corpurile și raportează. Sau povestește. Sau cântă.

Toate duminicile noastre – Cezar Petrescu, Dumineca orbului

Dumineca  orbului este poate cel mai trist roman din literatura română. Trist, pentru că le refuză personajelor sale toate speranțele. Trist, pentru că arată chipurile din spatele măștilor și toate visurile se întorc la originea lor în neant. Trist pentru că nu ne-am putut salva prin personajele sale și ăsta e poate reproșul cel mai dur pe care îl fac cititorii săi. Romanul începe cu discuția banală a doi tineri pe care soarta îi aduce împreună pe peronul unei gări din București. Sergiu Miclăuș și Gina Alimănescu simt că sunt predestinați unul altuia și își făgăduiesc la lumina stelelor că se vor întâlni ziua următoare. Ea merge la o nuntă la o prietenă, el la înmormântarea mamei vitrege. Ea îi mărturisește lui unde merge, el nu.

 În Duminica Orbului, avem două planuri mari în care se desfășoară acțiunea și urmărim pas cu pas toate aceste zvârcoliri ale ființei umane. Un personaj cheie, mătușa Ginei Alimănescu, fostă dansatoare celebră, ne rupe inimile când nu-i dă tânărului întârziat scrisoarea Ginei și refuză să-i spună locul în care aceasta îl așteaptă. Toate se dau peste cap de aici și se întrec în cele mai putrede vicii: ea, adorata, redevine iubita celui care o părăsise cândva și pentru care nu înseamnă mare lucru, Sergiu se îmbată și pierde moștenirea dată de tatăl lui la jocurile de noroc și o dată cu banii se duce și norocul amărâtului bolnav de plămâni care sperase la un sanatoriu unde să-și mai prelungească viața. Cezar Petrescu merge mai departe cu deziluzia: orbul care cerșea în fața bisericii, este omorât și jefuit de tâlhari deși el, cel care se ruga pentru toți, murise spiritual cu ceva timp înainte când înțelesese că nu are suficientă credință să poată vedea iar. Ioachim Grult, un om care făcuse avere la viața lui ajunge la sanatoriul de boli mintale după ce renunță la tot și nici nu mai consideră că viața merită trăită altfel decât acolo unde poți să spui tot ce gândești, lăsând la o parte orice mască.

Duminica orbului, a 6-a după Paști, cea pe care o găsim în evanghelia lui Ioan, are un corespondent în lumea laică de  după Iisus. Orbul din evanghelie nu își capătă vederea doar în planul fizic, el ajunge la adevărata esență al lucrurilor când îl vede pe fiul lui Dumnezeu și îl recunoaște în loc să se înfurie și să-l renege ca ceilalți. Vederea implică și buna credință a sufletului, libertatea care te protejează de dogmă și false valori. Omul modern al lui Camil Petrescu  își perpetuează  însă viciile până astăzi, de aceea îl recunoaștem atât de bine și personajele ne cad atât de greu sufletului. Până la urmă, nimeni nu e rău intenționat (în afara tâlharilor, evident) : Catriona, mătușa Ginei își închipuie că face un bine când refuză să-i dea tânărului scrisoarea nepoatei sale și toate celelalte întâmplări cresc de aici ca bulgărele de zăpadă când o ia la vale. Nimic nu e nou sub soare, spune autorul romanului : “Totul va fi cum a mai fost. Viața curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veșnicie. Vânzătorul de gazete răcnește în văzduhul sonor al dimineții: -Univers! Dimineața! Ziarul! Faptele diverse nu durează mai mult de o zi.”

Lumile în care trăim - Kurt Vonnegut, Abatorul 5

                                                      

Romanul lui Kurt Vonnegut Abatorul 5 este despre război.  Un război  urât prezentat în ton satiric și cu mult umor negru. Autorul care a luptat în acest război nu poate retrăi  totul decât într-un mod care să nu-l mai rănească a doua oară.  Bombardarea Dresdei de către britanici și americani în timpul celui de-al doilea război mondial este relatată ca orice altă aventură. Personajul principal Billy Pilgrim se detașează de cotidian trăind intens o viață paralelă. “S-a  culcat văduv senil și s-a trezit în ziua propriei lui cununii. A intrat pe-o ușă în 1955 și a ieșit pe alta în 1941. S-a reîntors pe aceeași ușă și s-a pomenit în 1963. Și-a văzut de mai multe ori nașterea și moartea, pretinde el, și vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele.” Omul nostru nu este doar călător în timp ci și vizitator involuntar pe planeta Tralfamadore locuită de extratereștri. Groaznicele imagini ale războiului combinate cu călătoriile în timp și viața personală, fac din această carte-cult o lectură de neratat. Personajul Billy care nu cere mult de la viață se trezește în situația în care viața cere prea mult de la el. Amărâtul e târât în tot felul de situații care te fac să-l compătimești pentru neimplicarea și apatia lui, fără hotărâri proprii, umbră chiar și pentru sine însuși. Viața lui intensă, adevărată, e în altă dimensiune. Se poate face ușor paralela cu o altă carte celebră a autorului Leagănul Pisicii  în care personajul Iona este bokononist iar acțiunea – bombardarea Hiroshimei de către americani - este presărată cu citate bokononiste : “Noi, bokononniștii, credem că lumea este organizată în echipe care îndeplinesc Voia Domnului fără să descopere vreodată ce fac. Bokonon dă numele de karass unei astfel de echipe, iar instrumentul, kan-kan-ul, care m-a adus în karass-ul meu a fost cartea pe care n-am terminat-o niciodată, carte pe care voiam  să o intitulez Ziua în care lumea s-a sfârșit.”

Orice cititor serios de SF își poate da seama de modul acut în care Vonnegut ia peste picior cele două lumi, lumea cunoscută, în care trăim și lumea extraterestră, cea pe care vrem s-o descoperim. Ambele sunt tratate cu aceeași importanță iar el pare mai tot timpul în defensivă. Detaliile grotești ale războiului se pierd în această încăierare a faptelor din care personajul iese mai mult ciufulit și incapabil până la sfârșit să mai aibă grijă de propria existență. Cum ar spune Billy “așa stau lucrurile”.

Hrana noastră cea de toate zilele – Han Kang, Vegetariana

Literatura sud-coreeană ne aduce în atenție un roman bine scris de Han Kang ,  Vegetariana. Autoarea care a câștigat printre alte premii și Man Booker Internațional Prize în 2016,  își plasează personajele într-o lume care se supune tradițiilor, foarte puțin deschisă la mersul lumii moderne, cel puțin acea parte care e legată de libertatea spiritului și a afectelor. Eroina cărții devine vegetariană în urma unor coșmaruri legate de sacrificarea animalelor, vise violente care anunță o boală psihică. Soțul ei lasă lucrurile să se desfășoare în voia lor, neputând să facă ceva în sensul ăsta, să o ducă la un doctor sau să încerce un dialog mai strâns. Alegerea de a schimba alimentația este în cea mai mare măsură ceva rău pentru toți ceilalți, un șut nu doar fizic ci și spiritual. Familia femeii incapabile să mai consume produse animale, e îngrozită și rușinată. Nimeni nu face concesii: la o întrunire familială, tatăl încearcă să-i introducă forțat o bucată de carne în gură și o lovește până la sânge; ea ia un cuțit de pe masă și își taie venele. Clasic pentru o nebună de legat căci ajunge la spitalul de boli psihice unde situația ei se înrăutățește. Se conturează prin ochii acestei femei caracterul celor care o înconjoară: sora ei mai mare devotată și harnică care alege s-o îngrjijească, soțul surorii  care se dovedește infidel și profitor, părinții insensibili la adevărata dramă a fiicei lor în raport cu tradiția etc.

Titlul cărții te conduce cumva la un trend în creștere, alegerea alimentației fiind, așa cum scrie și autoarea, o alegere vitală în raport cu viața personală și clima: “Oamenii trec la vegetarianism fie pentru că vor să fie sănătoși și să trăiască mult, fie pentru că urmăresc să-și schimbe metabolismul predispus genetic la alergii, sau din considerente ce țin de protecția mediului înconjurător. Bineînțeles, vegetarieni sunt și călugării budiști din temple, care respectă principiul moral ce le interzice să curme vieți.” Eroina noastră devine din ce în ce mai apatică, refuzând până la urmă orice fel de mâncare, iar trauma este agresivă și mortală așa că nu o să greșim s-o încadrăm în trend. Ea refuză să mai înghită mâncare, orice fel de mâncare așa cum în copilărie, dacă ar fi putut, ar fi respins bătăile date de tatăl ei. Nu conștientizează fiind copil foarte mult din acțiunile care se petrec în  jur dar undeva în creierul ei toate sunt amplificate și o data cu vârsta se dezvoltă și boala psihică.  De pildă, când tatăl ei a omorât câinele familiei pentru că a mușcat-o (nu ni se spune în ce împrejurare a devenit câinele agresiv), folosind o metodă de tortură care ar fi făcut, chipurile, carnea mai fragedă, pe care apoi au consumat-o la masă, în familie. Sunteți oripilați? Nu e neobișnuit pentru asiatici să tortureze și să consume câini așa cum nu e neobișnuit pentru noi să consumăm porci, vaci sau miei care au fost torturați prin ferme asta ca să nu mai amintim vapoarele care transportă animale vii în condiții infernale ( suntem în 2018 și Uniunea Europeană se face în continuare că nu vede tortura care se practică asupra animalelor desi are obligația să reglementeze prin lege asemenea orori).

Sora cea mare, prin ochii căreia vedem toată zbaterea psihologică, e un personaj chiar mai bine conturat decât vegetariana. Practic, toată viața ei este pusă în paranteze  de această boală psihică și de neputință. Interesantă este și partea sexuală asezonată cu mania artistică chiar dacă nu este sufletul cărții ci doar un pretext pentru punerea în scenă a modului în care se poate schilodi un om sufletește. Întretăierea de poezie, suferință și cruzime poate concura la modul cel mai onorabil o scriere celebră a recentului laureat cu premiul Nobel pentru literatură din 2017, Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești.