Water for Elephants este un film care conduce cu graţie o poveste de dragoste din America anilor `30, bîntuită de criza economică, de nesiguranţă şi primitivism. Filmul în regia lui Francis Lawrence este ecranizarea romanului scriitoarei Sara Gruen şi atacă la modul clasic „visul american” de propăşire şi îmbogăţire într-un sistem capitalist primejdios în care viaţa individului nu face prea multe parale.
În urma unei tragedii, Jacob ( Robert Pattison) abandonează studiile de medicină veterinară şi pleacă la întîmplare cu primul tren întîlnit în cale unde întîlneşte Circul Fraţilor Benzini, o adunătură de oameni care par mai degrabă vagabonzi şi din mîinile cărora n-ar părea să iasă mare lucru. Cu atît mai mult, spectacolul desfăşurat pe scenă ne apare mai strălucitor şi nu doar pentru că vedem acrobaţiile şi numerele cu animale sălbatice, ci pentru că felul regizorului de a exploata povestea ne deschide o uşă prin care putem privi munca de salahor, murdară şi inaccesibilă spectatorului care vrea să păşească în altă lume.
Acţiunea nu se centrează mai deloc pe obiecte, oameni (deşi e o poveste de dragoste la mijloc), ci pe intrigile de culise care fac să transpară obiectele şi oamenii. Poate părea un pic întoarsă pe dos această manieră de lucru (totuşi clasică) de a privi dinspre amănunt întregul şi a-l valoriza astfel.
Lumea fraţilor Benzini este Circul şi nu este deloc o lume relaxată. Ne-o spune August (Christoph Waltz), directorul nemilos care se conduce după lozinca, altfel frumoasă, „talent şi iluzie”. Într-adevăr, într-o lume ceva mai relaxată financiar, cînd indivizii nu-şi pun unul altuia talpa pe gît pentru a supravieţui, această sintagmă poate îndemna firile romantice la visare. Pentru August, talentul înseamnă capacitatea lui de a gestiona situaţia pentru ca circul să nu ajungă la faliment, chiar dacă asta înseamnă să arunce din tren oamenii pe care nu mai poate să-i plătească. Cruzimea lui apare în egală măsură la oameni şi la animale (deşi elefantul Rosie ne arată tuturor că dresajul eficient apare pe fondul unei legături afective strînse şi a recompensei, nicidecum pe bătaia pînă la sînge).
Marlena (Reese Witherspoon) face o figură aparte în tot acest amalgam de oameni cu ochii înroşiţi de oboseală sau de alcool, cu hainele cîrpite şi în majoritatea timpului murdari, ea e blondă, are pielea fină şi albă şi se îmbracă preponderent în culori deschise care accentuează apariţiile ei „luminoase” . De aici şi mitul printre angajaţi că Marlena „nu este o femeie”, ea este soţia lui August şi nu poţi s-o atingi sau s-o doreşti aşa cum nu poţi să atingi sau să doreşti ceva sacru. Dispoziţiile schimbătoare de care dă dovadă August (atît de credibile în imperfecţiunea lor) te face să te gîndeşti o clipă că atracţia dintre Jacob şi Marlena se va spulbera ca în Vălul pictat şi că ea va rămîne în lumea sălbatică alături de soţul ei care, bun, rău, ţine hăţurile singurei lumi pe care o cunoaşte.
Naratorul acestei poveşti este chiar Jacob pe care îl vedem la venerabila vîrstă de 90 de ani, fugit dintr-un azil de bătrîni unde fusese dus de cei cinci copii care îl vizitau pe rînd. Dacă pînă acum am crezut că văd acte de cruzime la circ, m-am înşelat. Victima, care a trecut alternativ prin rai şi iad, plînge de plictiseală cu lacrimi cît bobul de mazăre şi îşi caută un job.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu