Complicitate între lumpenproletariat şi Dumnezeu
Te salut pentru ultima dată,
chiar cu cinci minute înainte de a pleca,
deja valizele sunt gata,
iar taxiul a fost chemat.
Pentru ultima dată şi în grabă: de ce? Poate
pentru că
sărăcia şi inferioritatea ta socială
au pentru mine vreo valoare?
Şi, prin urmare, eu cu tine mă consum mai puţin,
ca şi cum corpul tău ar fi fost de o calitate
inferioară,
iar spiritul tău ar fi avut zvâcnirea neliniştită,
stupidă, angelică şi amorţită a unui animal?
Nu, nimic din toate astea.
Te salut suferind, în grabă şi pentru ultima dată,
pentru că ştiu că durerea ta e de neconsolat
şi nu are nici măcar nevoie să ceară consolare.
Tu trăieşti cu totul în prezent.
Precum păsările cerului şi crinii de pe câmpuri,
tu nu te gândeşti la ziua de mâine. De altfel,
ne-am mai vorbit vreodată? Noi nu am
stat de vorbă, ca şi cum ceilalţi
aveau o conştiinţă, iar tu nu.
În schimb, evident, chiar şi tu,
sărmană Emilia, fată modestă,
exclusă, părăsită de lume,
ai o conştiinţă.
O conştiinţă fără cuvinte.
Şi, în consecinţă, şi fără pălăvrăgeli.
Tu nu ai un suflet frumos. Pentru toate astea,
rapiditatea şi lipsa de solemnitate
din saluturile noastre nu sunt decât indiciul
unei misterioase complicităţi între noi doi.
Taxiul a sosit…
Numai tu o să ştii, când voi fi plecat,
că nu mă voi mai întoarce şi mă vei căuta
acolo unde va trebui să mă cauţi : nici măcar nu o
să priveşti
strada pe care mă voi îndepărta şi voi dispărea
şi pe care toţi ceilalţi, în schimb, o vor vedea, uimiţi,
cum apare în conştiinţă
ca pentru prima oară, plină de un sens nou,
în toată bogăţia şi urâţenia ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu