Top 2011 (2)

Filme străine

Melancholia e un film pe care regizorul Lars von Trier ni-l oferă ca pe un contrabalans la Antichrist, un film în care deplîngeam starea acută de victimizare în care şi-a pus personajele să se mişte şi scenele mult prea atroce care curgeau pe ecran silindu-te să priveşti pentru cîteva secunde orice altceva în afara ecranului. Cred şi acum că arta trebuie să impresioneze, nu să forţeze limitele suportabilităţii spectatorului. In Melancholia, regizorul pare să fi dorit să întoarcă mănuşa pe dos : Justine (Kirsten Dunst) şi Claire ( Charlotte Gainsbourg) se sprijină reciproc în aşteptarea unei planete care va aduce sfîrşitul lumii. Filmul e teribil pentru că acum nu-ţi mai poţi lua ochii de la ecran, te implici emoţional – iată capcana – deşi duritatea unor secvenţe pot să ajungă la nivelul celor din Antichrist chiar dacă nu te mai şochează vizual. O asemenea secvenţă e aceea în care Claire fuge cu copilul său încercînd să se salveze. Claire, cu copilul  în braţe, nu are unde să fugă. O ştim cu toţii. O privim rătăcind dintr-o parte în alta, pe un cîmp, în timp ce Justine îi aşteaptă calmă  să se întoarcă ca să întîmpine sfîrşitul lumii, aşa cum se cuvine,  împreună. Filmul abundă în imagini poetice, decupînd o lume vie, cu o natură perfect ordonată, în culori tari.

Pina, filmul 3D al regizorului Wim Wenders a fost conceput pentru a ilustra creaţia marii coregrafe de dans contemporan Pina Bausch. Mărturisesc că habar nu aveam de existenţa acesteia dacă nu vedeam filmul lui Wenders şi ceea ce am văzut a fost, într-adevăr, uimitor. Pina s-a folosit în arta ei foarte mult de recuzita suprarealistă care populează poeziile şi desenele din perioada interbelică. Dansul imaginat de ea e construit nu să te „transporte pe aripile visului”, pe tine, ca privitor, ci să te transforme în personaj. Mişcarea înseamnă sentiment. Felul în care te mişti transportă idei şi gînduri care pot să intre în comuniune cu ceilalţi sau nu. Lucruri care par absurde şi unele chiar ridicole sînt prezentate în aşa fel încît nu se poate să nu te recunoşti în dansul imaginat de Pina. Măcar cu speranţa aceea atît de des trîntită la pămînt. Cu jocul neutru, de dragul jocului. Cu dragostea, cu binele, cu răul, cu urîtul din noi.

Minciuni adevărate, un film în regia lui Pierre Salvadori cu Audrey Tautou, Sami Bouajila şi Nathalie Baye. O comedie reuşită care nu-şi propune să te bage sub scaun de rîs şi bine face. Merge mai degrabă pe un scenariu lejer şi inteligent, ceva de genul Ierburi sălbatice, pentru cine a văzut filmul lui Alain Resnais.