Llewyn Davis, un artist

Inside Llewyn Davis  este un film muzical cu parfum de  epocă.  Deşi acţiunea se petrece în anii 60 personajele par desprinse dintr-o partitură prăfuită cu bătaie lungă în atmosfera dialogului. Personajul principal Llewyn Davis cîntă muzică folk într-un pub din New York şi are ambiţii mari pentru carieră în domeniul muzical. Talentat şi plăcut de auditoriul lui, tînărul pare convins că îşi poate îmbunătăţi considerabil viaţa prin muzică.

 Are un impresar care nu prea se ocupă de albumele lui, o soră cicălitoare care îi reproşează atitudinea boemă şi îl sfătuieşte să-şi caute un serviciu, un tată cu privirea senină dus pe jumătate în lumea celor drepţi. În cadru apar, pentru antren, pisicile – obligaţii pe care nu le poate onora pînă la capăt pentru că însăşi viaţa lui e un haos. “Geniul neînţeles” nu are o locuinţă stabilă şi schimbă canapelele cu destulă lejeritate. Idealul lui, acela de a ajunge un artist împlinit, se loveşte de întîmplările banale ale zilei. Paradoxul face că în orice ipostază îl pui, îi stă bine doar atunci cînd ia chitara în braţe şi cîntă. Restul timpului şi-l petrece încercînd să facă rost de bani sau de un loc în care să doarmă, secvenţe care parcă se derulează în reluare, un joc al destinului din care nu poate să iasă.

Pentru fraţii Coen, Llewyn reprezintă vechea şi nemuritoare faţetă a artistului care se “sacrifică pe altarul artei”. În epoca lui Elvis însă, talentul şi farmecul  nu sparg toate tarele societăţii şi puţini sînt aceia care ar risca pe o carte în definiv modestă ca aceea pe care pariază artistul. Rămas fără partener, melancolic şi destul de indiferent faţă de ocaziile  care l-ar putea propulsa pe scene mai mari, rămîne figura simpatică din pub-ul local. Dar veşnica reîntoarcere propovăduită de Coen artistului nu e chiar aşa de tragică pentru un învingător, nu? Pasiunea pentru muzică e un dat chiar dacă nu poate trăi aşa cum şi-ar dori din ea.

Sînt cîteva lucruri pe care accentuează regizorii. Primul e francheţea din dialogul personajelor şi firescul din situaţii limită, cum ar scena în care Llewyn stă faţă în faţă cu un mare producător, îi cîntă încercînd să-l impresioneze şi tot ce obţine e un sfat părintesc: să-şi radă barba şi să încerce să cînte în duet. Cu alte cuvinte, să se piardă în mulţimea vocilor la unison.

Cinismul ilustrat în discuţia cu un proaspăt partener de drum (John Goodman)  e un alt aspect pe care fraţii Coen îl dezvoltă şi înţelegi, treptat, că nu merge pe şablonul mîngîiatului pe cap, chiar dacă e cap de artist talentat.  Aproape toate privirile pe care personajele mai cunoscute sau mai noi şi le aruncă unii altora ţin de o redescoperire uimită. Parcă pentru prima dată îşi aud interlocutorul vorbind, mişcîndu-se sau gesticulînd. Parcă pentru prima dată în viaţă  descoperă un om în afara cercului lor intim.

Relaţiile de politeţe ajung să sufere prin acest filtru al privirii şi păcătuiesc în cele din urmă prin constrîngerea socială care le adună laolaltă şi le pune să funcţioneze.

Pentru mine, maniera filmului are farmecul pe care Ingmar Bergman îl aduce în Fragii sălbatici. E un amestec de tandru şi ludic – rece şi morbid în majoritatea situaţiilor prin care personajele traversează scena  vieţii de la un capăt la altul pe muzică folk.